Guvernul britanic își consumă mai toate energiile pentru a trece o lege pentru deportarea în Rwanda a imigranților ilegali care vin în țară peste Canalul Mânecii. Este un pariu electoral pentru guvernul condus de Rishi Sunak și a fost un pariu și pentru guvernele conservatoare conduse de Boris Johnson și Theresa May. Guvernul May a devenit victima unui scandal legat de imigrație în momentul în care a început să lucreze la o lege pentru combaterea fenomenului imigrației ilegale.
Planul deportărilor în Rwanda a fost declarat ilegal de Curtea Suprema, pe motiv că țara Africană nu ar fi sigură pentru imigranții care au reușit să ajungă în Marea Britanie. Anterior acestei decizii, primele deportări programate au fost oprite de un verdict al CEDO și astfel în cercurile conservatoare britanice s-a ajuns să se discute inclusiv despre posibilitatea unui nou Brexit – de această dată retragerea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Guvernul Sunak nu a cedat după verdictul Curții Supreme, a trecut și peste o revolta a propriilor parlamentari și a trecut prin Camera Comunelor o lege care stabilește că Rwanda este o „țară sigură” pentru imigranții ce vor fi deportați din Marea Britanie, cererile lor de azil urmând să fie procesate câtă vreme ei se vor afla în Africa. Prin această lege, guvernul încearcă să ocolească verdictul Curții Supreme. Toată energia consumată de guvernul de la Londra și credibilitatea pusa în joc se pot irosi, pentru că legea aprobată luni poate fi blocată în luna ianuarie, într-o a doua lectură în Camera Comunelor sau poate fi blocată de Camera Lorzilor. Pentru a-și ține promisiunea electorală și a le arăta britanicilor cum câteva sute de imigranți ilegali sunt urcați într-un avion spre Kigali, guvernul britanic va trebui să ducă o luptă juridică și politică permanentă.
Lucrurile stau la fel și în Franța. Guvernul condus de Elisabeth Borne a suferit o umilință în Adunarea Națională, unde o nouă lege a imigrației a fost respinsă înainte de a fi dezbătută. Este pentru prima dată în 25 de ani când un proiect de lege are parte de asemenea tratament din partea deputaților. Ministrul de Interne cu ambiții prezidențiale, Gerard Darmanin, și-a prezentat demisia, refuzată însă de președintele Emmanuel Macron. Legea a fost considerată prea dură de alianța de stânga din Adunarea Națională și prea blândă de partidul Marinei Le Pen și de Republicani. Proiectul de lege este mult mai dur în ce privește reîntregirea familiilor imigranților, permite deportare părinților copiilor ce au cetățenie franceză, limitează drastic ajutoarele sociale (în unele cazuri, singurele beneficii rămân asigurările medicale), permite deportarea minorilor sub vârsta de 13 ani și restrânge chiar și dreptul la cetățenie franceza pentru cei născuți în Franța în familii de imigranți. În schimb, legea este mult mai permisivă cu imigranții care se angajează în domenii în care este lipsă acută de forță de muncă.
Președintele Macron este pus în fața unei situații similare cu cea din primăvara acestui an, atunci când a decis să treacă reforma pensiilor fără votul Parlamentului, făcând uz de o prevedere constituțională. Și-a expus astfel guvernul unui vot de neîncredere, de care a trecut la limită, dar și la mari proteste în întreaga țară.
În ce privește imigrația, mișcările de protest, și mai ales identitățile imigranților infractori, sunt puțin mediatizate, printr-un soi de „front republican” al presei de mainstream, asemănător celui ce se mobilizează la alegerile parlamentare împotriva candidaților de extremă-dreapta. Însă crimele comise în ultima vreme de musulmani în Franța, multe prin înjunghiere în gât, nu pot trece neobservate.
Tensiunea este sporită și de fronda unor francezi precum Pierre de Gaulle, nepotul fostului președinte Charles de Gaulle, de a solicita cetățenia rusă, argumentând: „Sunt bucuros să văd că Rusia luptă pentru valorile tradiționale: familia, spiritualitatea. Toate aceste valori au dispărut din țările occidentale”. Este Pierre de Gaulle un idiot util al lui Vladimir Putin, un francez ipocrit, dorește să aplice măcar în cazul său personal viziunea Europei de la Atlantic la Urali a bunicului său? „Dacă rușii sunt atât de intoleranți cu străinii de culoare încât boicotează un restaurant care-și face reclamă folosibdu-se de un negru, atunci poate că rușii nu vor fi colonizați într-o bună zi și nu-și vor vedea copiii înjunghiați de niște străini importați în masă prin generozitatea rasială a liderilor. Poate că astfel vede lucrurile Pierre de Gaulle. Cel puțin, acolo intoleranța se manifestă față de cei care sunt străini ce nu pot fi asimilați, nu față de conaționali și de cei care arată ca ei și se comportă ca ei”, comentează Takimag decizia francezului.
Alegerile din Olanda au fost câștigate de Geert Wilders și Partidul Libertății, pe o platformă antiimigrație. Potențialii săi parteneri într-o coaliție i-au criticat pozițiile privind imigrația, iar asta anunță negocieri lungi și dificile pentru formarea guvernului. În Germania, partidele tradiționale au trecut de la indiferență la panică în ce privește ascensiunea Alternativei pentru Germania, principalul partid antiimigrație din țară. Unii politicieni de mainstream atrag atenția că, dacă marile partide nu adoptă o poziție mai dură față de acest fenomen, Alternativa pentru Germania va ajunge în poziția lui Geert Wilders în Olanda.
Trecând Oceanul, observăm o situație similară în Statele Unite. De la o inițiativă luată în derâdere de presa de mainstream sau acuzată de white supremacy și că încalcă drepturile omului, gardul președintelui Trump de la granița cu Mexicul a devenit o realitate și elementul care va decide câștigătorul alegerilor prezidențiale din 2024, alături de poziția față de Israel și grupurile de lobby evreiești, ce pot aduce multe „swing states” în tabăra Trump. Aflat în vizită în SUA pentru a obține finanțare pentru războiul din Ucraina, președintele Volodimir Zelenski s-a trezit luptându-se nu cu Vladimir Putin, ci cu congresmenii republicani și cu președintele Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, care nu vor să audă de miliarde pentru Ucraina câtă vreme milioane de imigranți ilegali intră în SUA în fiecare an. Johnson a declarat că în cursul administrației Biden au intrat în țară 7 milioane de imigranți, dintre care 2 milioane doar în ultimul an.
Fenomenul migrației este copleșitor în țările vestice și se extinde și spre Estul Europei. Electoratul este nemulțumit și speriat, iar promisiunea combaterii imigrației devine rețeta succesului în alegeri. Însă, odată instalat noul guvern, apar piedici de natura socială, legală, economică în calea acestor politici. Rețele vaste de ONG-uri și verdicte ale justiției internaționale se opun acestor politici. Companiile ce profită de pe urma forței de munca ieftine importată din țări sărace se opun si ele.
În Franța, noua politică a imigrației urmărește să găsească un echilibru între deportări și satisfacerea nevoii de forță de muncă. În Olanda, câștigătorul alegerilor consideră că civilizația olandeză se confruntă cu o amenințare existențială din partea imigranților musulmani. În Marea Britanie, planul deportărilor în Rwanda pune țară în fata unei alegeri între această politică și reputația sa internațională. În toate aceste state, ca și în Germania, dezbaterile pe marginea imigrației sunt transformate într-un coșmar politic de stânga radicală și dreapta radicală. Rezultatul este instabilitatea politică – în Marea Britanie, legea deportării a dus la demiterea unui ministru de Interne și la o revoltă a aripii moderate a Partidului Conservator împotriva premierului; în Franța, legea imigrației aproape că a dus la demisia ministrului de Interne și pune guvernul din nou în situația de a trece un proiect de lege peste capul Adunării Naționale. În Olanda, victoria extremei-drepte anunță mari dificultăți în formarea unui guvern stabil, iar Germania poate ajunge în aceeași situație, dacă Alternativa pentru Germania continuă să crească în ritmul de până acum.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici
