Cad fulgii mari, încet zburând
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-I facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.
Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă –
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Ler, oi Domnul mare!
Ei cântă-nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pământul.
Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul –
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.
Ați ales o poezie de suflet, domnule Pătrașcu, tare frumoasă, exprimând nu numai sensibilitatea acestor minuni ale sufletului românesc – colindele – ci scoate la lumină noi noi valori, noi semnificații, noi dimensiuni, care dovedesc nu numai profunzimea acestor cântări, ci și bogăția de gândire și simțire ale neamului nostru. Un fel de-a vorbi a omului cu Dumnezeu! O decizie perfectă, bravo!