Iacob Negruzzi – însufleţitorul secretar „perpetuu” al Junimii

De numele lui Iacob Negruzzi, cel de al doilea fiu al familiei cărturarului enciclopedist Costache Negruzzi, tatăl său şi al frumoasei Maria Gane, mama sa, stă legată indisolubil apariţia la Iaşi, în 1863, a Junimii, societatea culturală care şi-a propus să aducă literaturii române de după a doua jumătate a secolului al XIX- lea un „suflu” înnoitor şi avangardist, prin înrădăcinarea şi cultivarea încă de la înfiinţare a unui „spirit junimist” inconfundabil, menit să angajeze o luptă făţişă împotriva „formelor fără fond” şi a altor manifestări dăunătoare ale mediocrităţii şi imposturii, care cuprinsese tot mai evident domeniul literar românesc.

Rolul de iniţiator al Junimii şi l-a asumat vizionar Titu Maiorescu, cel care, având trei strălucite licenţe, în „litere, drept şi filozofie” obţinute la Berlin şi Sorbona parisiană, a descins la Iaşi în 1862. Aici, etalându-şi elocinţa ca profesor de istorie la proaspăta Universitate ieşeană, înfiinţată la 1860, în 1863, ca o firească urmare, devine, la numai 23 de ani (!), rectorul acesteia. Era în perioada fastă de după înfăptuirea Unirii Principatelor, când noul stat România începuse să-şi definească o tot mai vizibilă structură de tip european, după principiul: „la vremuri noi, oameni noi”.

Ajuns la Iaşi şi având norocul regăsirii aici a vechilor săi prieteni din studenţia europeană, pe Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre Carp şi Theodor Rosetti, deţinători şi ei de însemnate „licenţe” occidentale,  Titu Maiorescu reuşeşte să-i atragă convingător şi să-i „mobilizeze” activ în revigorarea ciclului „prelecţiunilor populare”, prin care s-a pregătit „terenul” fertil ce a făcut posibilă „încolţirea sămânţei roditoare” a fondării Societăţii Junimea, din martie 1863, moment de mare „cotitură” a literaturii române.

Din acest punct „crucial”, Iacob Negruzzi îşi intră ca nimeni altul în rolul său de „junimist”, dovedindu-se chiar de la înfiinţarea Junimii un înflăcărat animator şi însufleţitor al activităţii acesteia, preocupându-se cu o asiduă ardoare de îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare bunei sale funcţionări. Dar cea mai mai mare şi rodnică râvnă a lui Iacob Negruzzi a fost îndreptată îndeosebi înspre cele trebuincioase începutului activităţii publicistice, între care: înfiinţarea unui cenaclu junimist, a unei tipografii şi a unei reviste, pe care junimiştii au denumit-o din start «Convorbiri literare», titlu care sintetiza cel mai bine însufleţitoarea atmosferă junimistă din cenaclu, a cărei deviză memorabilă adoptată: „Intră cine vrea, rămâne cine poate” a avut menirea strângerii rândurilor literaţilor din toată România şi de dincolo de hotarele ei.

După aproape patru ani de preocupări îndârjite ale fondatorilor Junimii, direcţionate înspre aşezarea Junimii pe principiile „maioresciene” ale unei literaturi româneşti solide şi sănătoase, în care a excelat cea întreprinsă de Iacob Negruzzi, noua societate literară, Junimea, a devenit treptat o puternică asociaţie benevolă cu membri cotizanţi, cu tipografie, cenaclu şi revistă proprie, la care au aderat „din capul locului” numeroase şi importante personalităţi ştiinţifice şi culturale ale unui Iaşi universitar.

Primul număr al revistei «Convorbiri literare», editată „la două săptămâni”, a ieşit de sub teascurile tipografiei junimiste la 1 martie 1867, sub conducerea redacţională încredinţată meritat lui Iacob Negruzzi, devenit cu timpul secretarul „perpetuu” al Junimii, după cum a notat cu admiraţie ilustrul istoric şi critic literar George Călinescu în monumentalul său volum: Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Editura Fundaţiilor, 1941, la pagina 377: „Secretarul ‘perpetuu’ şi prin activitate şi prin vârstă, al Junimei, redactorul neobosit al Convorbirilor a fost Iacob Negruzzi, zis Jak şi Iacopo, unul dintre fiii lui C.Negruzzi”.  De altfel, tot G. Călinescu îi va remarca lui Iacob Negruzzi neobosirea şi zelul: „Se vîrî în Junimea cu un zel nespus. Strângea înfrigurat manuscrise pentru Convorbiri, trimetea apeluri disperate în toate părţile pentru colaborare şi abonamente, corecta şi ciuntea sângeros articolele junimiştilor, provocând proteste, pândea pe membrii Junimii, la reuniuni, să le ia manuscrisele citite şi admise. (…) La Poşta redacţiei se arăta foarte maliţios şi după atitudinea lui satirică s´ar zice că era plin de invidie, ca unul ce făcea literatură. Dimpotrivă, rar scriitor mai dezinteresat, mai în stare de a se bucura de geniul altora şi de a se eclipsa în faţa lor. El iubeşte Junimea cu ardoare discretă ca o bătrână slugă din alte vremuri pe stăpâni”.

În această postură „redacţională” a Convorbirilor, Iacob Negruzzi are privilegiul de a-l „descoperi” pe poetul Mihai Eminescu, încă necunoscut la Junimea. Episodul „descoperirii poetului” a fost redat mai târziu de I.Negruzzi, în volumul său «Amintiri din Junimea», la capitolul Eminescu, din care cităm: „Pe la sfârşitul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870, mă întorceam într-o seară acasă şi aruncând ochii asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în samă. Era adresată Redactorului Convorbirilor literare şi scrisă cu litere mici ca o mână de femeie.  Deschizând plicul găsii o scrisoare împreună cu o poesie întitulată Venere şi Madonă, amândouă iscălite de M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfios ce nu vrea să se de pe faţă. (…) Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori în şir, iar a doua zi, des de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mână. – În sfârşit am dat de un poet, i-am strigat întrând în odaie şi arătându-i hârtia.- Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem! El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:- Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?- Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena”.

Citită de Maiorescu în prima şedinţă a Junimii, poezia Venere şi Madonă a stârnit entuziasm: „toţi şi mai ales Pogor au fost încântaţi de acest poet necunoscut”. Poezia a fost publicată în numărul următor al Convorbirilor, iar Iacob Negruzzi i-a trimis lui Eminescu o scrisoare de felicitare, însoţită şi de îndemnul de a-şi „cultiva talentul său”. De atunci între cei doi s-a statornicit o corespondenţă vie şi în consecinţă firească Eminescu îşi va publica noile sale creaţii numai în Convorbiri, apreciindu-i acestei reviste meritul promovării şi încetăţenirii „spiritului junimist” novator. Invitat să participe la şedinţele de cenaclu de la Iaşi, Mihai Eminescu, student la Viena, onorează Junimea cu prezenţa sa, pentru prima dată la 1 septembrie 1872, când a citit fragmente din «Diorama» şi nuvela «Sărmanul Dionis». La următoarea şedinţă, din 7 septembrie 1872, citeşte poeziile Înger şi demon şi Floare albastră, inspirată de întâlnirea „magică” a Veronicăi Micle, în primăvară la Viena; toate cele patru creaţii eminesciene fiind acceptate şi publicate succesiv în Convorbiri. Luând act de aprecierea unanimă în rândul junimiştilor, subliniată cu elocvenţă de însuşi V. Alecsandri, personalitatea de vază a Junimii: „poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu”, dar şi de precaritatea financiară a studenţiei poetului la Viena, Iacob Negruzzi, săritor la nevoie, stăruie şi obţine pentru Eminescu „bursa Junimii”, stipendie de mare folos pentru poet.

Şedinţele de spirit ale Junimii, conduse magistral de Maiorescu şi cele redacţionale ale Convorbirilor literare, conduse cu aplomb de Iacob Negruzzi, având o aceeaşi periodicitate, se desfăşurau alternativ în casele lui Maiorescu şi V. Pogor, într-o atmosferă însuleţitoare, predominate de caracterul lor polemic cu privire la limbă, estetică şi clasicism. Astfel, atrăgându-i şi publicându-i în paginile sale pe: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale şi I. Slavici, deveniţi mari clasici, revista Convorbiri literare şi-a câştigat un înalt şi binemeritat prestigiu în literatura română. Succesul incontestabil îi aparţine lui Iacob Negruzzi, pe care criticul Eugen Lovinescu îl va denumi mai târziu: „gospodar al vieţii culturale”, incluzându-i „excelenţa” conducătorului de revistă, dar şi „intuiţia” descoperirii spiritelor alese şi talentate.

Poate că aici şi acum, pentru o mai bună edificare asupra personalităţii sale, s-ar cuveni să „aruncăm”, fie şi o scurtă privire peste biografia lui Iacob Negruzzi. O facem apelând la „sursele” biografilor şi exegeţilor săi şi nu numai, din care aflăm: S-a născut în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1842, în conacul boieresc al familiei Negruzzi,, ridicat pe la 1810 de bunicii săi, Dinu Negruţ şi Sofia Hermeziu, proprietari ai moşiei Trifeştii vechi (azi Hermeziu), aflată pe malul Prutului, fiind al doilea fiu al familiei cărturarului Costache şi Mariei (n.Gane) Negruzzi. A fost botezat în biserica familiei din apropiere, sfinţită la 31 august 1839, la căsătoria părinţilor săi. Se marchează, iată, pe răbojul vremii trecătoare 180 de ani de atunci…

Copilăria şi-a petrecut-o, împreună cu fratele său, Leon, cu doi ani mai mare, în peisajul mirific al parcului din jurul conacului şi cel al zăvoaielor de pe malul Prutului. Sub atenta îngrijire părintească, educaţia şi iniţierea în tainele învăţăturii a celor doi copii  au fost făcute în deosebita atmosferă culturală a conacului părintesc, dotat cu bibliotecă şi sală de muzică, la care soseau de-a lungul vremii oaspeţi de vază din lumea culturală a Iaşului, invitaţi la seratele muzicale şi culturale ale conului Costache, devenit şi co-director al Teatrului Mare de la Copou. Pe lângă învăţătura cărţii şi a limbilor străine, cei doi fraţi au fost iniţiaţi şi în tainele muzicii, Leon-la pian şi Iacob – la flaut, amândoi având o prestaţie artistică remarcabilă la reuşita  „seratelor” de la conac.

Potrivit obiceiului vremii, după cum va consemna şi G. Călinescu: „Iacob, dela vârsta de zece ani este trimis în Germania, împreună cu fratele său Leon, însoţiţi de preceptorul lor Fieweger”. Acolo urmează studiile liceale, absolvite în 1859, după care pe cele ale Facultăţii de Drept din Berlin, obţinând doctoratul în 1863. Revenit în ţară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi, post pe care-l va deţine până în 1884, când se va muta la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene.

În această calitate, în 1863, după cum s-a arătat, se alătură grupului fondator al Junimii şi devine secretarul acesteia. Debutul ca scriitor îl realizează în 1866, publicând sceneta «Împăcarea» în «Foaia societăţii pentru literatură şi cultură în Bucovina», în care va mai publica poezii, balade şi schiţe. Tot în acel an este iniţiat în Loja masonică «Steaua României» de la Iaşi, unde va primi în 1867 gradele de Companion şi Maestru, iar pe cel de Venerabil în 1886. Şi tot atunci, în 1867, se căsătoreşte cu Maria Radu Rosetti, sora poetului şi publicistului Radu D. Rosetti, colaborator al Junimii.

Rămas legat sufleteşte de conacul de la Lunca Prut, în 1870, ridică în apropierea bisericii familiei o „şcoliţă” pentru copiii familiilor de robi eliberaţi de pe moşie. Inspectată în 1875 de către M. Eminescu, revizor şcolar, „şcoliţa” lui Iacob Negruzzi funcţionează şi astăzi, având o aceeaşi destinaţie şcolară de peste un veac şi jumătate.

De aici încolo se reînnoadă „firul redacţional” al lui I. Negruzzi la Convorbiri, dus cu o aceeaşi consecventă dăruire până în 1874, când Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii Publice, părăseşte Iaşul şi se mută la Bucureşti, luându-şi „în bagaj”  şi prerogativele Junimii. Practic, din acel moment şedinţele Junimii se „rup” în două, una la Bucureşti şi cealaltă la Iaşi, cu revista Convorbiri literare rămasă la Iaşi în grija lui Iacob Negruzzi. Pentru a nu pierde aureola şi prestigiul de care se bucura «Junimea» şi «Convorbirile», acesta, în noiembrie 1874, îl cheamă pe Mihai Eminescu la Iaşi, fără a-i mai lăsa răgazul susţinerii doctoratului în filosofie, cum fusese convenit la acordarea bursei Junimii. La Iaşi, Eminescu îl descoperă pe Ion Creangă şi-l introduce la Junimea. Astfel şedinţele Junimii ieşene, desfăşurate în spaţioasa casă a lui V. Alecsandri, devin tot mai frecventate şi atractive pentru mulţimea noilor junimişti înscrişi, iar revista Convorbiri literare, condusă excelent de I. Negruzzi, „se acoperă de o glorie totală”,  după cum vor conchide numeroşi istorici şi critici literari. În acest sens, fotografia-document realizată în 1883, cuprinzând portretele junimiştilor la cea de a 20-a aniversare a Junimii, este o dovadă grăitoare, de o însemnătate covârşitoare pentru istoria literaturii.

În tot acest răstimp, Iacob Negruzzi, pe lângă „corvoada” revistei junimiste, scrie şi publică volumul «Plimbare prin munţi» (1868), idila «Miron şi Florica» şi comedia «Amor şi viclenie», face şi politică, fiind deputat şi senator „conservatorist” (1870), scoate volumul «Poesii», proprii şi traduceri (1872), romanul «Mihai Vereanu» (1873), volumul «Copii de pe natură» (1874), scrie comedia «O alegere la senat» (1878) şi în 1881, fiindu-i apreciată personalitatea, devine membru titular al Academiei Române.

După ce în toamna lui 1884 Iacob Negruzzi acceptă postul de profesor la Facultatea de drept a Universităţii bucureştene, la cererea expresă a lui Titu Maiorescu, în 1885 se mută definitiv la Bucureşti, luând cu el şi „cartea de vizită” a revistei «Convorbiri literare», pe care o va conduce „de unul singur”, cu o aceeaşi „vervă” redacţională timp de zece ani, până în 1895, când o va preda unui comitet în fruntea căruia, din 1907, se va afla Simion Mehedinţi, discipol maiorescian, ce va imprima Convorbirilor un caracter predominant universitar, fără a abdica de la spiritul critic promovat de Titu Maiorescu.

În 1888, preocupat sufleteşte de înrăutăţirea bolii lui Eminescu, stăruie şi obţine acordarea unei pensii viagere poetului aflat în mare suferinţă. Un an mai târziu, în 1889, după moartea Poetului, începe să lucreze la volumul memorial «Amintiri din Junimea», pe care-l va termina şi edita, mult mai târziu, în 1921, fiind „o scriere” care „dă sama” despre un timp şi un spaţiu atins de unicitatea „spiritului junimist” şi despre care, la recenta reeditare, prefaţatoarea Ioana Pârvulescu conchide: „Cartea de memorii a lui Iacob Negruzzi este, într-adevăr, ca vinurile bune; buchetul ei sporeşte cu vremea, iar licoarea limpede îşi lasă gheara pe peretele de sticlă a posterităţii”.

Cu trecerea timpului, în perioada 1893-97 se îngrijeşte şi reuşeşte să-şi publice «Opere complecte», vol. I-VI. Se pensionează de la facultate în 1897, dar continuă să scrie, iar în 1910 devine preşedintele Academiei Române, funcţie pe care o va ocupa, în două perioade distincte, până în 1926. Publică «Un drum la Cahul» şi «Cuconul Pantazachi».

După moartea soţiei sale, survenită în 1927, se retrage din viaţa publică şi la 6 ianuarie 1932, în vârstă de 90 de ani, Iacob Negruzzi se stinge din viaţă, fiind înhumat la Bucureşti alături de defuncta sa soţie şi nu la Hermeziu, alături de mormintele familiei sale negruzziste, cum poate s-ar fi cuvenit…

Despre opera literară a poetului, prozatorului şi dramaturgului Iacob Negruzzi s-au pronunţat de-a lungul timpului numeroşi şi importanţi istorici şi critici literari şi chiar dacă aceştia n-au găsit-o „la fel de talentată ca şi cea a inaintaşului său tată, Costache Negruzzi”, totuşi, incluzându-l şi pe exigentul George Călinescu, i-au remarcat multe dintre scrierile sale „demne de a intra în viitoare antologii”.

Concluziv, însă, putem desprinde, ca un „corolar” al aprecierilor acestora, afirmaţia precumpănitoare cum că Iacob Negruzzi, prin întreaga şi laborioasa sa activitate junimistă şi redacţională dusă neîntrerupt timp 28 de ani la «Convorbiri literare», are irefutabilul merit, acela de a fi fost însufleţitorul Junimii.

Posteritatea lui Iacob Negruzzi, ajunsă la cei 180 de ani ai naşterii şi la cei 90 de ani ai veşniciei sale, rămâne la fel de luminoasă, atât în şcoliţa şi conacul-muzeu de la Hermeziu, unde au trăit şi au creat mai multe generaţii negruzziste, în Salonul Junimii de la Iaşi, în locurile trăirii bucureştene, cât şi în operele sale mereu şi mereu reeditate…

Preluare: Ziarul de Iași / Autor: Mihai Caba