Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – cel care ar fi putut fi Patriarhul României

0

Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – cel care ar fi putut fi Patriarhul României. Condamnat de bolșevici 25 de ani, a executat 22 de ani de temniță (4 decembrie 1922 – 19 martie 1997)

Virgil Maxim s-a născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova, și e cel dintâi dintre cei trei băieți ai familiei Maxim Constantin și Alexandrina.

 Într-o vreme în care neamului românesc îi va fi greu încercat destinul, Constantin Maxim (inginer agronom, ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului”) avea să se îngrijească de soarta fiecăruia dintre odrasele sale: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieți! Pe cel mai mare îl vom face învățător. Neamul și țara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuți. Iar pe al treilea îl vom face ofițer, căci țara și neamul trebuie apărate”.

Ion Maxim a fost și el închis de comuniști, înscenându-i-se un proces pentru delapidare; Alexandru Maxim, mezinul, erou și martir, și-a dat viața în luptă contra comunismului, căzând răpus de gloanțele Securității, în confruntarea armată de la Mesentea, județul Alba.

Educația – într-o „nouă școală spirituală”

Virgil Maxim va urma cursurile Școlii Normale, mai întâi la Ploiești (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Odată cu dobândirea cunoștințelor, și-a împlinit chemarea pe linia talentului artistic cu care era dotat și care i-a fost recunoscut de cei din jur. Dragostea și căldura manifestate față de colegii săi din școală aveau să-l facă iubit între aceștia.

În 1937 depune legământul, ca frate de cruce; educația primită îi va marca tinerețea ce avea să fie „destinată unei jertfe nebănuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, în rânduiala Lui sfântă, ne chema să ne pregătim din timp, peste ani”. Astfel, a îmbrățișat încă din timpul școlii calea spre curățenie și desăvârșire spirituală, pe linia Bisericii lui Hristos și a spiritului românesc, îndemnat și încurajat de profesorii care-și împlineau menirea pedagogică. Nu lipsește de la slujbele oficiate la capela școlii și, ca elev intern, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conștiința în lumina în care arde dragostea lui Hristos.

Condamnarea: 22 de ani în temniță

Este arestat de pe băncile școlii, la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociație clandestină”, din care avea să ispășească, până la decretul din 1964, aproape 22. Ca și filosoful Petre Țuțea, Virgil Maxim avea să-și dăruiască rodul crescut din pământul suferințelor sale trupești spre a „rămâne în veșnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; și lui trebuie să-i mulțumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el”.

Aici e Aiudul, aici e Aiud…

Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud, Gherla, Aiud – iată parcursul lui Virgil Maxim, în urcușul său duhovnicesc, prin suferință și rugăciune, spre biruință.

Încă din prima zi a detenției sale a împărtășit fraților de suferință nădejdea că: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi… Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aștepta aici și noi nu știam”. Având acest înțeles, a înfruntat orice încercare prin care a trecut și a dat răspuns bun!

În închisoare face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învățăturilor Lui Hristos, în care și-au dat măsura devenirii titani de proporțiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, Părintele Arsenie) Papacioc, Pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim și atâția alții.

În închisoare (și mai ales în timpul perioadei în care s-a aflat în colonia de muncă de la Galda, 1946-1948) se dedică unui program duhovnicesc intens, după modelul Părinților pustiei. Pentru deținuții din grupul din care face parte și Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții – prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul – prilej de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.

Prezența preoților în închisori a înlesnit împărtășirea cu marele har al ascultării (pe care o făceau și față de stăpânirea lumească – umil act de acceptare a pedagogiei divine) și, atunci când aceasta a fost posibil, cu mari greutăți și riscuri, în timpul regimului comunist, cu Sfânta Euharistie – Trupul și Sângele lui Hristos.

Programul s-a întregit cu aprofundarea prin studiu, meditație și viață duhovnicească intensă a disciplinelor teologice, ajungându-se la intensificarea exercițiului rugăciunii isihaste și învățarea Scripturilor pe de rost (a Noului Testament, mai ales), fiecare luând de la preoții investiți haric, binecuvântarea pentru pravila personală: Lumea temniței ardea în dorința de depășire a simplei cunoașteri, năzuind integrarea în ființa hristică a omului nou, creștin, cu conștiință de slujitor al Lui Hristos în viața neamului.

Între elevii de la Târgșor

Întărit astfel, avea să fie dus de pronia divină la închisoarea Târgșor, destinată de comuniști elevilor (deși avea deja 26 de ani, Virgil Maxim figura în dosarul său ca „elev”). Rugându-se Lui Dumnezeu, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere față de o comunitate de suflete”.

Astfel, cei mai mulți au aflat în Virgil Maxim un far și o pildă în orientarea și creșterea lor duhovnicească, pentru a înfrunta cu bine încercările la care aveau să fie supuși, în timpul detenției, de către comuniști, mai ales în „reeducarea” care avea să se dezlănțuie și la Târgșor. Aici introduce programul deprins la Aiud: candela vie a rugăciunii (când înceta unul să se roage – pe ascuns – începea următorul, apoi rugăciunea trecea de la o celulă la alta, până se întorcea în același loc).

Personalitate vie a temnițelor

Pe tot parcursul întemnițării sale, Virgil Maxim s-a străduit să-și înmulțească talanții ce-i erau sădiți în suflet, chiar în condițiile dure ale detenției, reușind să găsească „metode de transformare a spiritului și mentalității acestei lumi”, să convertească „suferința în jertfă acceptată, pentru ispășirea păcatelor proprii și atragerea atenției divine”… să înfrângă teama, frica și neîncrederea. În afara îndemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost grăitor prin atitudinea pe care a avut-o în cele mai grele împrejurări. Cum să nu te minunezi că, chiar atunci când a trecut prin reeducarea de la Gherla, a găsit resurse de a rezista, bineînțeles primind ajutorul de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis… Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai feroce schingiuiri… Chinurile trupești nu-mi distrugeau rezistența morală… Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

MĂRTURII

Pr. Nicolae Grebenea: „Frumos, bine dezvoltat,… fața prosperă, meditativ; prin inteligență, bun simț și prin ținuta lui, stârnea admirația tuturor” («Amintiri din întuneric»).

Pr. Liviu Brânzaș: „Virgil Maxim este unul dintre cei mai cunoscuți deținuți din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârșită a devenit mediu de înălțare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă… Puțini sunt astăzi, în România, care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – și îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său” («Raza din catacombă»).

Mihai Rădulescu: „A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simțindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălțate, ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons, cu cât rugăciunea urca mai sus, în înălțimi fără de sfârșit înecate în umbre dense până la beznă… Virgil Maxim nu a fost un creștin ca tot altul, ci unul ieșit din comun, prin formarea sa profund teologică, ca și prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).

Poet isihast

Fără a intenționa să facă literatură, și cu atât mai puțin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenției niște „sinteze, sub formă de metaforă, ale unor stări și stadii de viață duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit, de teama unei rearestări, într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamiliști, la Brazi).

Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în fața lumii românești prinosul de har al suferinței: „când te vei împărtăși din potirul mistic al acestor poeme ale credinței, poate vei simți în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereți martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaș).

De la libertate la liberare

După eliberare, Virgil Maxim va duce o viață urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători și va conviețui într-o familie creștină cu Petruța Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana.

Câțiva ani va funcționa ca profesor, dar va fi scos din învățământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educație creștinească elevilor. Va munci ca necalificat, până la calificarea în meseria de zidar, fiind mereu șicanat moral și psihic. La 48 de ani, abia, își va lua bacalaureatul! Dacă ar fi urmat o formă de învățământ superior, urcușul pe plan intelectual nu își mai împlinea menirea la vârsta sa; astfel se va dedica educației fiicei sale.

Va trece cu bine peste toate încercările și va ieși triumfător cu ceilalți foști deținuți politici ai regimului comunist. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferință și susținut material pentru a edita două lucrări aparte. Una, izvorâtă din harul poetic pe care l-a fructificat, alta, din calitatea de mărturisitor al temnițelor.

Moștenirea lui Virgil Maxim

Este vorba de «Nuntașul cerului» – poeme creștine cu isihaste și «Imn pentru crucea purtată» – considerată printre primele și cele mai desăvârșite cărți de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic și neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă și mulțumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruțiu).

Spirit profetic al generație sale, Virgil Maxim și-a îndemnat urmașii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (în Gazeta de Vest) și scrisori adunate de camarazii săi într-o broșură (tipărită în 1998 cu numele «Lămuriri legionare»), până a închis ochii și a trecut la Domnul, la 19 martie 1997.

Singurul care ar fi putut fi Patriarhul țării 

La înmormântarea sa, la Sălciile-Prahova, s-au adunat cu satul întreg (unde era iubit; după ce ieșise la pensie, își petrecea acolo câte o jumătate de an) și camarazii sosiți din întreaga țară. Cu această ocazie am auzit o consăteancă mai în vârstă afirmând despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, care confirmă ținuta de înaltă trăire creștinească.

Faptul că vocea lui, dintre toate câte s-au înălțat din mijlocul suferinței, are autoritate, este de necontestat; mărturisirea Părintelui Arsenie Papacioc este concludentă: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulți o intuiau, dar el o și prezenta cu toate virgulele, cu tot înțelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competență că e singurul care ar putea fi Patriarhul țării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat” (monahul Moise, «Sfântul închisorilor» – mărturii despre Valeriu Gafencu).

An de an, suferința lui Virgil Maxim și pătimirea fraților de cruce, copiii întemnițați de regimul comunist, sunt omagiate în luna august prin comemorarea de la Târgșor. Aici, în vecinătatea Închisorii, a fost înălțat, după 1990, un Monument închinat foștilor deținuți politici.

În anul 2012, Asociația Prezent a ridicat o Troiță în satul lui Virgil Maxim, Sălciile, în apropierea casei în care a locuit (astăzi casă parohială, donată de Virgil Maxim bisericii din sat) și în apropierea cimitirului în care își doarme somnul de veci, așteptând a doua venire a Mântuitorului.

 Extras din: «Sfinții Închisorilor. 28 biografii exemplare», Editura Evdokimos, 2015

Virgil Maxim, unul din acei sfinți ai închisorilor

O figură foarte importantă, admirată de noi toți, era Maxim Virgil, care fusese arestat în 1941, când era elev în clasa a VIII-a (cum ar fi astăzi clasa a XII-a). Când l-am întâlnit, făcuse aproape 9 ani de pușcărie. Avea o pregătire intelectuală deosebită, era un om moral și un foarte bun camarad. Știa întotdeauna să-ți dea un sfat bun și încredere în capacitatea ta de a supraviețui, găsind de fiecare dată cuvintele care să-ți meargă la suflet. Ca credincios, a avut un comportament ireproșabil. Era un om din categoria IanolideGafencu, împreună cu care fusese închis la Aiud, unul din acei sfinți ai închisorilor…

Nu a spus nici o vorbă nelalocul ei, nu s-a enervat niciodată, nu s-a certat cu nimeni… Să știți că oamenii când dau de greu, în condiții mizere, de foamete, de nesiguranță, se ceartă din orice motiv. Dar acest om accepta cu demnitate orice mizerie, orice neajuns și nu-și pierdea cumpătul în nici o situație. A fost eliberat în 1964. Era împăcat, luminos, deși făcuse 23 de ani de pușcărie. S-a căsătorit, a avut copii și nepoți.

(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, p. 70)

Virgil Maxim – un băiat vesel, cu un adânc spirit religios

Virgil Maxim, și el fost elev, produs de elită al Frățiilor de Cruce, care trecuse și prin reeducarea din Gherla. Prahovean născut în comuna Ciorani la 6 decembrie 1922, Virgil Maxim a avut astfel, spre norocul lui, ca patron de la naștere pe Sfântul Nicolae, Episcopul Myrei (Lycia, Asia Mică), patron al tuturor închisorilor.

Adus la Gherla pe data de 15 iunie 1951, pe când reeducarea era în toi, soldându-se aproape zilnic cu morți, a fost introdus în camera 99, unde, după un timp în care Grigore Romanescu și Vasile Pușcașu au încercat să-l atragă de limbă fără succes, a fost supus unor bătăi sălbatice de către aceștia, la care s-au adăugat, mai târziu, torționarii Ioan Stoian, Gheorghe Popescu și însuși Eugen Țurcanu.

Împreună cu el au fost bătuți și alți elevi aduși de la Târgșor: Constantin Lupoaie, Aurel Obreja, Ioan Ismană, Dumitru Neagu și Marcu Aurelian Stoian. Mi-a povestit că a fost bătut așa de rău încât a fost socotit mort și dus la morga închisorii, dar Dumnezeu i-a păstrat viața. […]

Virgil Maxim era un băiat vesel, în ciuda celor pătimite, cu un adânc spirit religios (ar fi vrut să se călugărească) și cu simț poetic (compunând și el poezii duhovnicești).

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, p. 409)

Dar de nuntă

Am căutat în toată lumea un dar
Să Ţi-l aduc, la nuntă, pentru Fiul Tău…
Şi n-am găsit Stăpâne, la nimeni…, nicăieri.
Un dar mai scump în lume, ca al meu…

De-aceea,
pe mine însumi m-am adus Stăpâne
Dar-Viu-de-Nuntă pentru Fiul Tău…
Pe mine însumi m-am adus în dar
Şi lasă-mă la urmă, de voieşti,
Să fiu surpriza celor de sub Har
Şi bucuria Oştilor-Cereşti…

Pe mine însumi m-am adus în Dar…

Jertfă

Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvântule,
în holda neamului…
şi aşteptăm,
doar Ziua hotărâtă plinirilor,

Plinirii-n veşnicie…

Ne bucurăm când Secera-i aproape
Şi ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mâna’ndemânatecă şi bună
a îngerului rânduit s-adune
din cele patru margini ale lumii,
în Jitniţa Stăpânului, doar grâul…

Prescură vrem să fim!

Belşug de dar,
pe Masa-Sfântă-a Punerii-înainte,
frângerii ne dăm!…

O, Sfântă Liturghie…
„Ale Tale dintru ale Tale“…
„Luaţi, mâncaţi“,

căci suntem Astăzi,
în Trupul lui Hristos,
Flămânzilor,
împărătească Hrană…

„Se frânge şi se împarte,
se risipeşte şi nu se desparte”…

Stăpâne, în Iubirea Ta,
Neghina
arde-n Focul propriei osânde…

La crucea purtată

imn
Cu ocazia sfinţirii monumentului de la Aiud

O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi
ca pe un Copac al cunoştinţei şi al Vieţii
te-am adăpat cu sânge cald şi tânăr şi cu ploi
de lacrimi revărsate-n psalmii dimineţii.
Suntem cu Simon Cireneul toţi sub tine
izbăvitoarea noastră din temniţele morţii.
Ne-am răstignit pe tine surâzând
durerile răsfrânte-n prăbuşirea dorinţelor de viaţă vinovată şi păcat.
Purificaţi sub har
durerea noastră am preschimbat-o în iubire
şi i-am iertat
pe cei ce-n amăgirea lor din cuget
ne-au junghiat.
Credeau în biruinţa lor de ceas pătat
şi ne-am sculat din giulgiul morţii
la ceasul rânduit de Cel Prea-înalt
să fim acelaşi leat cu Domnul nostru în lumină
la judecata lumii.
La marea şi sfânta
şi singura prea dreapta
înfricoşătoarea Judecată
din Valea Iosafat…
O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi!
Să te purtăm ca pe-un stindard biruitor
în veacul de acum
şi-n veacul de apoi.
Amin, amin, amin, în veci amin, amin.

Cocori de Slavă

în fiecare dimineaţă
Şi-n fiecare seară
privesc,
în depărtări cum trec cocorii…
Şiraguri nesfârşite de-amintiri,
Speranţe înşelate
de ieri
de azi
de mâine, poate…

În fiecare dimineaţă
şi-n fiecare noapte privesc
din depărtări, cum vin cocorii…
Zădărnicii, bătând acelaşi drum
pe care ieri,
S-au scuturat petale moarte…

E scris în cartea vieţii noastre
Să alergăm spre culmi de soare pline
Şi obosiţi de-atâta alergare
Să ne-ndoim sub bulgării ţărânii?!…

Ci, Noi,
Cocori ai unei Vieţi-de-Slavă
şiraguri nesfârşite de lumini
ne-om ridica pe Aripi-de-Nădejde
Slavoslovind în Cor de Heruvimi…

Poeziile de mai sus şi scurta introducere au fost publicate în revista «Scara», nr. 1, Aprilie 1997, p. 95-98.

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.