La 25 ianuarie 1954, într-o celulă sordidă şi supra-aglomerată din închisoarea ungurească Sighet, murea, măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan.
Cărţile de istorie ale copiilor de azi uită să-l consemneze iar Wikipedia e zgârcită, şi ea, cu biografia marelui român – Ioan (Ion) Pelivan: opt rânduri şi-atât.
Ni se aminteşte că s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni) şi că a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale.
A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).Ion Pelivan a fost o personalitate politică importantă şi a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist.A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai tîrziu a fost deținut politic, murind în detenție la închisoarea Sighet.
Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care, în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România, ne mai spune Wikipedia.
La 27 martie 1918 a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Doar atât? Infim, faţă de viaţa, activitatea, opera şi jertfa cutremurătoare şi continuă a militantului pentru România Mare!
Nici măcar faptul că a fost primul ministru de Externe al Basarabiei şi apoi ministru al Justiţiei în Guvernul României nu se aminteşte. A fost deputat, senator şi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (ambasador) al României pe lângă Guvernul Republicii Letone.
Satul Răzeni are o semnificaţie istorică aparte, pentru că a dat poporului nostru personalităţi de anvergură: Elena Alistrar – unica femeie din Sfatul Ţării, Ion Inculeţ – intelectual care a condus cu demnitate mai multe funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi să nu uităm de Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot român.
Nume de referinţă în întreaga istorie a Unirii Basarabiei cu România, aceste trei personalităţi conferă o importanţă specială comunei Răzeni.
Înainte de razboi, satul său natal a primit numele Pelivan, în urma unei calamităţi naturale. Astfel, în urma inundaţilor din 4-5 aprilie 1932, provocate de topirea bruscă a zăpezilor, vatra satului Mitoc din judeţul Orhei, aflată în valea râului Răut, a fost inundată şi acoperită cu apă.
Peste 300 de familii au rămas fără case, iar Ion Pelivan, trimis pentru a ajuta sinistraţii, a insistat ca „Ferma-model Orhei”, ce aparţinea statului, să cedeze 60 de hectare pentru reaşezarea unei noi localităţi.
Odată cu transferarea, localnicii au denumit satul în cinstea salvatorului lor – Pelivan. La început, denumirea localităţii Pelivan nu a fost consemnată oficial. Ea nu era trecută în inventarele/cadastrele guvernamentale, fiind considerată o mahala a vetrei satului Mitoc, ceea ce nu i-a împiedicat pe locuitorii satului să o numească tot timpul Pelivan.
Am găsit totuşi o menţiune oficială la 1940.
În perioada sovietică, localitatea a purtat denumirea de Mitocul Nou, trecând de mai multe ori dintr-un soviet sătesc în altul.
Însă urmaşii celor pe care Ion Pelivan i-a salvat de la inundaţie nu au uitat fapta lui.
Pe 14 decembrie 1990, adunarea generală a satului a decis revenirea la denumirea de Pelivan. Modificarea a fost confirmată la 22 ianuarie 1992 de Parlamentul Republicii Moldova care a aprobat decizia sătenilor.
Comuna Pelivan are peste 1.200 de gospodării şi peste 4.000 de locuitori. Gimnaziul din localitate poartă numele lui Ion Pelivan.
Un erou uitat
Din păcate, niciuna dintre autorităţile României de azi, sau măcar ale Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze oficial viaţa şi moartea martirică. Autorităţile de la Bucureşti nu excelează în omagierea acestui martir, supranumit „Părintele naţionalismului din Basarabia” si nici pâna acum nu există vreo placă comemorativă pe fosta sa casa din strada Ion Luca Caragiale, la nr. 7, unde acum îşi desfăşoară activitatea o Casă de licitaţii.
A meritat jertfa acestui erou? Cu siguranţă, da.
Dacă nu pentru noi, care n-am reuşit în atâția ani de libertate declarată să realizăm ce au făcut marii artizani ai Unirii sub ocupaţia a două imperii, măcar pentru generaţiile viitoare.
„Părintele naţionalismului din Basarabia”
„Părintele naţionalismului din Basarabia” şi „un reper de conştiinţă naţională ca şi viaţa lui trăită cu demnitate”. Aşa îl consideră istoricul basarabean Iurie Colesnic, autorul seriei de volume «Basarabia necunoscută». Într-un articol comemorativ din ziarul «Timpul» de la Chişinău, Iurie Colesnic redă câteva fragmente dintr-o lucrare tipărită în 1941 la Bucureşti la Tipografia ziarului «Universul», «Basarabia de sub oblăduirea rusească», devenită o raritate bibliografică după ocupaţia sovietică: „Hidra pseudo-democratică, cosmopolită şi internaţională, a reuşit uşor să pătrundă, să troneze şi să dicteze în altarul vieţii noastre publice… Din cauza aceasta, în învăţământ, administraţie şi chiar în parlament, nu au putut intra cei mai buni, cei mai vrednici şi cei mai pregătiţi, ci adeseori indivizi, cari nu au avut şi n-au absolut nimic comun nici cu trecutul nostru, nici cu interesele şi năzuinţele noastre naţionale? Dar presa străină şi înstrăinată? Nu a fost şi ea, în opera ei de destrămare a solidarităţii noastre naţionale şi de ponegrire a tuturor înfăptuitorilor Unirii, nu a fost ea oare încurajată şi de ai noştri?… Am avut în Basarabia săptămâna de curăţenie şi deparazitare. Când va veni oare termenul şi pentru săptămâna de desrusificare?”. O întrebare valabilă şi azi.
„A vorbi despre Ion Pelivan este sinonim cu a vorbi despre Basarabia. Viaţa lui Ion Pelivan, soarta lui, se contopeşte cu viaţa şi cu soarta însăşi a Basarabiei”, spunea profesorul Nitreanu P. Nicolae, la catafalcul lui Ioan Pelivan, ale cărui oseminte fuseseră aduse din cimitirul săracilor de la Sighet în cel al Mănăstirii Cernica, pentru a fi îngropate alături de mormântul mitropolitului Gurie Grosu. Se întâmpla într-o duminică, la 4 aprilie 1976, cu aprobarea celor mai înalte autorităţi ale regimului. Cu câteva zile mai înainte, la 1 aprilie, se împliniseră o sută de ani de la naşterea marelui luptător naţional. La reînhumarea rămâşiţelor pământeşti ale lui Ioan Pelivan a fost oficiată o slujbă de pomenire, de către 12 preoţi, cu un cor reputat, în prezenţa unei mari mulţimi, majoritatea fiind basarabeni dar şi transnistreni, ni se spune într-un studiu cuprins în volumul «Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia», realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru.
Potrivit unei note a Securităţii, din 14 aprilie 1976, una dintre coroanele puse atunci la mormânt, având inscripţia „Din partea prietenilor transnistreni“, ar fi dat naştere la un protest al unei „ambasade, care s-a sesizat de conţinutul inscripţiei”. Era vorba, evident, despre ambasada U.R.S.S., suntem informaţi în studiul citat.
Volumul «Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia» reproduce discursul profesorului Nitreanu: „Pentru ideie naţională a militat Ion Pelivan: el a avut de luptat greu împotriva vrăjmaşilor neamului românesc, îndurând rigorile închisorilor de la Dorpat – Jurievo şi Wenden, din Estonia, unde se afla ca student la Universitatea din Dorpat, precum şi rigorile închisorii Butîrki din Moscova, ca şi exilul din regiunile nordice ale Rusiei: la Arhanghelsk şi la Viatka, în mijlocul unor populaţii străine şi curioase, cum erau: zîrenii şi samoezii. Dar şi acolo, în acele condiţiuni climatice extrem de grele, în ţara gheţurilor veşnice, Ion Pelivan nu a încetat să creadă că acţiunea lui şi a tovarăşilor lui este dreaptă, că el trebuie să supravieţuiască, să se pregătească pentru ziua cea mare, pe care o aştepta. (…)
Aducerea lui Ion Pelivan aici, la Mănăstirea Cernica, alături de colegii lui de luptă pe tărâm naţional şi cultural, îndreptăţeşte recunoştinţa pentru acela ce a fost luptătorul şi marele patriot român basarabean – Ion Pelivan. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe eroul şi martirul nostru – Ion Pelivan! Recunoştinţa neamului îl va înconjura întotdeauna!”.
Trebuie amintit şi că la aniversarea a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, din 1812, deci în 1912, Ioan Pelivan, pe atunci judecător în cadrul Imperiului Rus, a arborat în mod demonstrativ tricolorul românesc cu doliu, ceea ce i-a adus automat demiterea din funcţie şi alte represalii pe plan local.
Ion Văluţă, fost deputat în Sfatul Ţării al Basarabiei, la aceeaşi ceremonie funerară, nu s-a sfiit să amintească şi pedeapsa nedreaptă primită de la bolşevicii din România, care i-a şi adus moartea marelui patriot: „Dar soarta crudă a hărăzit un sfârşit tragic, din punct de vedere moral. Patriotul integru Ion Pelivan a murit nevinovat în închisoarea ţării sale, pentru binele şi fericirea căreia s-a zbuciumat toată viaţa. Numai un letopiseţ talentat, cu o pană shakespeariană, va putea descrie profunzimea dramei sufleteşti şi ultimele clipe de adâncă mâhnire şi decepţie, găsind ca un bun creştin ce era, o singură mângâiere în cuvintele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, care în timpul calvarului pricinuit de turma înebunită de instigaţiile fariseilor vânduţi şi perfizi, se ruga prin: ‘Doamne iartă-i, că nu-şi dau seama ce fac!’. Înaltul apostolat şi calvarul lui Ion Pelivan îi dau dreptul să fie cinstit şi pomenit alături de ceilalţi martiri ai neamului, sacrificaţi pentru făurirea unităţii naţionale. Dat fiind, că nu există făptură omenească fără de păcat, să ne rugăm pentru odihna sufletului lui Ion Pelivan – în pace şi iertarea greşelilor lui Ion Pelivan săvârşite în viaţă – cu voie sau fără voie. DUMNEZEU SĂ-L IERTE!”, încheia emoţionantul discurs citit la 4 aprilie 1976, la catafalcul osemintelor, înainte de reînhumarea lor în cimitirul Cernica.
Martirii Basarabiei ridicaţi în „Noaptea demnitarilor”
„Martirii Basarabiei vor fi şi martirii neamului românesc. Ion Pelivan a fost unul din cei mai mari luptători pentru Unirea Basarabiei. El este marele martir al Basarabiei; este un martir al neamului românesc. Să-i fie pomenirea în veci!”, afirma tot atunci Grigore Filip-Lupu, profesor, citat în volumul amintit, «Ion Gh. Pelivan – tribun al Basarabiei», lucrare îngrijită de profesorul Nicolae P. Nitreanu, vol. I. Scrieri, Bucureşti, 1983. Pentru a înţelege mai bine cadrul operaţiunii de exterminare a elitelor româneşti de către ocupantul sovietic, redăm din studiul introductiv al volumului «Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia», realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru:
Printr-o singură operaţiune de amploare, pregătită şi desfăşurată minuţios, cu concursul direct al Partidului Comunist din România aflat la putere, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, organele de securitate, dirijate din umbră de consilierii sovietici, au arestat cca 90 de persoane, calificate, în limbajul oficial (politic) de moment, ca „foşti miniştri şi înalţi funcţionari de stat în guvernele burgheze ale României, activişti importanţi ai partidelor reacţionare”. Conform prevederilor Decretului nr. 6/1950, emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale la 14 ianuarie 1950, în unităţile de muncă recent înfiinţate urmau a fi încadraţi toţi „acei care prin faptele şi manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară România, precum şi acei care în acelaşi mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni”1 (1 Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, în „Analele Sighet”, Nr. 6: Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 899). Deşi decretul se referea la activităţile curente ale eventualilor „delincvenţi”, în realitate, el a fost aplicat pentru „pedepsirea” activităţilor foştilor demnitari, conferindu-i-se astfel un caracter retroactiv.
Printre cei arestaţi în „noaptea demnitarilor” au fost şi oameni politici originari din Basarabia, care au participat nemijlocit la Unirea, în 1918, a provinciei dintre Prut şi Nistru cu România, iar mai apoi, au jucat un rol de seamă în istoria ţării. Menţionăm în acest sens, pe Pantelimon Halippa – publicist şi om politic, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte (1918) al Sfatului Ţării, ministru al Basarabiei în mai multe guverne (1919-1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1927, 1929-1930), ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru de stat (1932, 1933), deputat şi senator (1918-1934), membru-corespondent al Academiei Române; pe Ioan Pelivan, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău (1917-1918), director general (ministru) de Externe în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918), ministru al Justiţiei (1919-1920), delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), deputat şi senator; pe Daniel Ciugureanu, deputat în Sfatul Ţării (1917-1918), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Democratice Moldoveneşti (1918), ministru al Basarabiei în câteva guverne ale României, deputat şi senator; pe general de Corp de Armată Ioan Răşcanu, comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti, ministru de Război (1918-1921), ministru de stat (1927, 1931-1932), deputat şi senator, primar de Bucureşti (1942-1944). În cadrul aceleiaşi operaţiuni, urma să fie reţinut şi Anton Crihan, la fel fost deputat în Sfatul Ţării (1917-1918), ministru al Agriculturii în guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti (1918). Grupul de agenţi venit să-l aresteze nu l-a fost găsit la domiciliul indicat. Precaut din fire, la acea dată, Anton Crihan, reuşise să părăsească România. Pentru aceste personalităţi – oamenii-simbol ai Basarabiei interbelice – idealul unităţii naţionale în cadrul statului naţional român a fost scopul suprem al vieţii şi a activităţii lor.
Ucişi pe capete
Dintre politicienii basarabeni arestaţi în „noaptea demnitarilor”, cu siguranţă la comanda organelor represive sovietice, doar Pantelimon Halippa a supravieţuit regimului de detenţie, ceilalţi trei – Ioan Pelivan, Ioan Răşcanu şi Daniel Ciugureanu – şi-au găsit tragicul sfârşit în închisoarea de la Sighet. De fapt, ultimul a murit chiar a doua zi după arest, în timp ce era transportat spre penitenciar.
Pentru a se da o notă de „legalitate” formală măsurilor ce urmau a fi întreprinse, în ajunul arestării, la 5 mai 1950, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului trimitea o adresă către Parchetul Tribunalului Militar Regional II Bucureşti, prin care se solicita „aprobarea efectuării unei percheziţii domiciliare numitului Pelivan Ioan din Bucureşti, str. Caragiale, Corp A, Nr. 7, Ap. 2, unde suntem informaţi că se găsesc materiale ce intreresează ordinea şi securitatea poporului”2 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 5). Organele de Securitate au întocmit apoi un proces verbal în care se arăta că o echipă de agenţi s-a deplasat „la faţa locului, unde am găsit prezent pe Dl. Pelivan Ioan, după ce i-am pus în vedere calitatea şi scopul vizitei noastre, am procedat la percheziţionarea locuinţei, rezultatul fiind pozitiv. S au ridicat cărţi, mai multe notiţe şi nişte acte arse”3 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 6).
Percheziţionarea locuinţei, urmată de arestarea lui Ioan Pelivan, au avut loc în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În acele momente, în casa din Bucureşti, str. I.L. Caragiale nr. 7, se mai aflau soţia Maria Pelivan şi Nadia Perju-Mardale, fiica adoptivă a lui Ioan Pelivan, născută în 1919, care îşi aminteşte: „… la ora 3. 00, au venit de la securitate să-l caute pe Ioan Pelivan. Casa în care locuiau era veche, avea uşa de sticlă şi cu gratii. Băteau în geam aşa de tare că uşa bubuia de lovituri. Ne-am uitat prin geamul uşii şi am văzut trei civili cu pistoale. Tăticul era treaz. Mi-a dat două dosare să le ascund. Le-am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m-am dus să deschid uşa. ‘Vizitatorii’ nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziţionare. Când securiştii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s-a făcut rău, fiind nevoit să se aşeze într-un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m-am apropiat de el. A cerut un ceai. M-am dus să fac ceai. Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I-am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani şi era cam bolnav. Securiştii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declaraţie, după care acţiune va reveni” (4 Eugenia Danu, «Amănunte mai puţin cunoscute despre viaţa unui basarabean cunoscut» în ziarul «Ţara», Chişinău, 14 aprilie 2000, p. 6.). De atunci, însă, nimeni din familie nu l-a mai văzut şi foarte puţini au ştiut unde cu adevărat s-a aflat marele patriot, care a fost soarta lui de după arest.
E uşor de presupus că arestul nu a fost ceva neaşteptat pentru Ioan Pelivan. Urmărind evoluţia evenimentelor ce se desfăşurau în România şi în lume în aceea perioadă, vechiul şi experimentatul luptător naţional era conştient că noile autorităţi aservite sovieticilor nu-l vor cruţa.
Modul cum s-a desfăşurat operaţia de ridicare abuzivă a foştilor demnitari este descris de istoricul Ion Nistor, unul dintre puţinii supravieţuitori ai închisorii de la Sighet şi care o anumită perioadă de timp a stat în aceeaşi celulă cu Ioan Pelivan: „În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 am fost trezit din somn de nevastă-mea, care-mi vestea că cineva bate la uşă. Am sărit din pat şi ajungând la uşă am întrebat: ‘Cine bate?’. Mi s-a răspuns: ‘Poliţia’. Am deschis uşa şi cinci agenţi de poliţie intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar şi nepoata mea Ileana. Nevastă-mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul din agenţii poliţiei îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la prefectura poliţiei pentru informaţii, somându-mă să mă îmbrac imediat şi să-l urmez. Au urmat somaţiuni, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas-bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicarea mea. Doi dintre agenţi mă luară între ei şi mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înţeles şi să nu strig. Ieşind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aştepta o maşină. Am fost împins în maşină şi aşezat între cei doi agenţi dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar şi m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcţia poliţiei.
Maşina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce o să fiu introdus într-un birou. Acolo mi-au luat ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce ne însoţiseră, după ce aceiaşi vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie.
Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru, pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine cu bancnota de o mie de lei; inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte nu aveam cu mine; mi-au ordonat să-mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le-au luat în seamă şi le-au trecut în registrul din faţa mea. După împlinirea acestor triste formalităţi, a chemat un om de serviciu şi m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi ţin gura şi mă conduse într-o sală mare cu lăiţi de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretari din guvernele burgheze, care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziua, sala era plină de deţinuţi. Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alături se găsea o a doua sală plină de foştii înalţi demnitari militari şi administrativi”5 (5 Vezi: Ion Nistor, Note autobiografice. Amintiri din închisoare, în «Cugetul», Revistă de istorie şi cultură, nr. 3 (35), 2007, p. 16).
Bătrânul şi încercatul luptător era pus la grea încercare, nu era la prima sa „întrevedere” cu aşa-zisele organe de drept, de fapt cu organele represive. În îndelungata sa activitate (luptă) pentru dezrobirea socială şi naţională a avut nefericitul prilej să cunoască, în câteva rânduri, „ospitalitatea” temniţelor ţariste. Pentru prima oară a fost arestat încă în anii de studenţie, în februarie 1902, şi întemniţat la închisoarea din Dorpat, apoi transferat la cea din Wenden (ambele din Estonia), pentru organizarea Pământeniei (asociaţiei) studenţilor basarabeni, care îşi făceau studiile universitare în această localitate din inima Imperiului Rus, fiind învinuit de delict împotriva statului (art. 250, Codul penal rus), manifestat prin organizarea unei societăţi ilegale şi revoluţionare, prin propaganda politică cu scop de a distruge regimul legal şi prin tendinţe de separatism moldovenesc 6 (6 Vezi: Alexandru I. Oatul, Amintiri despre Pământenia basarabeană din Dorpat, loc. cit., p. 29-34; Pan Halippa, Amintiri de la Dorpat, loc. cit., p. 35; ambele materiale au fost reluate în «Cugetul», Revistă de istorie şi cultură, 2005, nr. 2 (26), p. 3-6; Gheorghe Chicu, Pământenia basarabeană din Dorpat (1900-1902), în «Viaţa Basarabiei», 1936, nr. 7-8, p. 109-127). Curtea de Apel din Petrograd, negăsind suficiente probe pentru darea în judecată, a clasat dosarul. Dar „stagiul” de circa un an făcut în temniţele ţariste nu a trecut fără consecinţe pentru tânărul luptător pentru cauza moldovenească. Revenit în Basarabia, la începutul lui octombrie 1903, din nou este arestat. Deţinut câteva săptămâni în puşcăria din Chişinău, este exilat în nordul Rusiei. Trimis pe etapă, în drum, a trecut prin închisorile centrale ale Imperiului: la Kiev s-a „hodinit” o zi şi o noapte, în închisoarea Butârki din Moscova a stat 14 zile, închisoarea din Iaroslav l-a „găzduit” o zi, cea din Vologda – o săptămână, astfel, ajungând la Arhanghelsk pe la jumătatea lui decembrie, unde este încarcerat vremelnic, pentru ca peste o săptămână să fie trimis la punctul cel mai nordic al guberniei, în oraşul Mezen7 (7 Pan Halippa, Publicistică, editor şi studiu introductiv de Iurie Colesnic, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, Editura «Museum», Chişinău, 2001, p. 43-45). Acestea au fost, să zicem aşa metaforic, „păcatele tinereţii” lui Ioan Pelivan, acum, la bătrâneţe îi era dat să cunoască şi nivelul de ospitalitate a închisorii „de acasă”, să facă diferenţa dintre statutul de ocnaş în puşcăriile ţariste şi cel de deţinut politic în puşcăria comunistă din propria ţară. Într-o notă informativă întocmită de către consilierii sovietici aflaţi la Bucureşti, imediat după operaţia de arestare a foştilor demnitari români, şi expediată ministrului Securităţii de la Moscova, referitor la Ioan Pelivan se menţiona: „Între 1941-1944, ministru al Justiţiei; l-a sprijinit activ pe Antonescu”, informaţie, care, deşi nu corespundea adevărului, avea semnificaţia de adevărat cap de acuzare8. Este important să menţionăm, că spre deosebire de mulţi lideri basarabeni, Ioan Pelivan, după ce şi-a văzut realizat visul, adică Unirea Basarabiei cu România, nu a mai desfăşurat activitate politică. După unele tentative de angajare în structurile politice naţionale, se retrage din viaţa politică.
Familia, aruncată în stradă cu patul si hainele
După o lună de la arestare, la fostul domiciliu a lui Ioan Pelivan din str. I.L. Caragiale nr. 7 din Bucureşti, au venit câţiva securişti cu un camion şi au întrebat-o pe cea care au găsit-o în casă: „Sunteţi Maria Pelivan”?, de parcă aceştia nu ştiau unde au venit şi pe cine au în faţă. La primirea răspunsului afirmativ, oaspeţii nepoftiţi i-au declarat: „Aveţi dispoziţia să vă mutaţi de aici. Aveţi voie să luaţi patul şi lucrurile de îmbrăcat. Atât. Vă mutăm în altă parte” (Ziarul «Ţara», 14 aprilie 2000; citat după Valeriu Pelivan, Ion Gheorghe Pelivan, în Vatra veşniciei – Răzeni. Carte de familie de neam răzănean (1484-2003), Chişinău, 2003, p. 109)
Regimul de exterminare din închisoare avea şi alte componente. Din cauza subnutriţiei, Ioan Pelivan ca şi mulţi alţi deţinuţi s-a îmbolnăvit, medicul refuzând să-i dea tratament. La solicitările de tratament a deţinuţilor, medicul impostor al închisorii obişnuia să spună: „Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”. Boala l-a chinuit până în ultimele clipe ale vieţii (Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 22). Pe lângă celelalte chinuri, înjosiri, foame etc. deţinuţii mai erau bătuţi frecvent de personalul închisorii. Bătaia se aplica pentru orice motiv, pentru cea mai elementară bănuială. Supravieţuitorii Ilie Lazăr şi Constantin Tomescu au relatat cazuri de aplicare a bătăii faţă de Ioan Pelivan (23 Ibidem, op. cit., p. 27).
În închisoarea de la Sighet, Ioan Pelivan a stat, în diferite perioade de timp, în mai multe celule şi în diferite componenţe. Din amintirile lui Ion Nistor putem reconstitui două celule şi trei colective din care a făcut parte: 1. cu o oarecare probabilitate, celula nr. 18 (cu două ferestre), de la parter, cu colectivul format la momentul internării (mai 1950), din 9 persoane, şi păstrat până în octombrie 1950; 2. aceeaşi celulă, dar într-un format extins, constituit în octombrie 1950, „prin vărsarea” în celula nr. 18 a celor din celula nr. 13, cu un număr total de 16 persoane şi 3. celula „spaţioasă de la etajul întâi, cu trei ferestre spre curtea cu plantaţii a închisorii”, cu componenţa puţin modificată a colectivului anterior, în care s-a aflat din primăvara anului 1952 până la moartea sa, întâmplată la 25 ianuarie 1954.
Anticamera morţii
Celula din închisoare devenise o adevărată anticameră a morţii. Într-o singură celulă, timp de doi ani, au murit 6 persoane. În afară de Ioan Pelivan, şi-au găsit tragicul sfârşit: Radu Portocală, Dumitru Burileanu, Sebastian Bornemisa, Albert Popovici-Taşcă, Mihail I. Racoviţă.
Camarazii de suferinţă au fost singurii martori la moartea lui Ioan Pelivan, întâmplată la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deţinut trebuia să rămână o mare taină. Despre decesul celor încarceraţi se anunţa telefonic, printr-un mesaj codificat: „S-a stins becul nr…”, doar Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti. Familiile nu erau anunţate despre decesul deţinuţilor. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul, mai întâi, era dezbrăcat (zdrenţele lui trebuia să le îmbrace alt deţinut), după care era aruncat într-o ladă din scânduri brute care se folosea la transportarea morţilor. Era aşteptat timpul cel mai potrivit, de obicei, rânduiala respectivă se făcea sub acoperişul nopţii. Mortul era transportat la „cimitir” cu o căruţă trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii. Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmaţiei, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de graniţa cu Uniunea Sovietică. Pe acest loc al nimănui, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii oraşului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienţi neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să-i ridice după deces. În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deţinut. „Groparii”, selectaţi din rândurile gardienilor analfabeţi şi brutali, nu ştiau altceva decât că transportă şi îngroapă un bandit ordinar. Gardienii aruncau pământ peste el până la o nivelare aproximativă. După unele relatări, cei care erau aduşi de la închisoare nu erau îngropaţi în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini (Nuţu Roşca, Basarabia şi ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Editura «Prut Internaţional», Chişinău, 2010, p. 181; Idem, Închisoarea elitei româneşti… , p. 40-46).
Despre suferinţele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat abia în 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puţinii supravieţuitori ai închisorii, care i-a spus doamnei că la Sighet a stat într-o celulă cu Ioan Pelivan şi i-a povestit despre martirajul soţului ei. Din cele relatate de tovarăşul de suferinţă, nora Nadia a reţinut în memorie următoarele: „Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii-bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S-a stins încetişor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea şi înmormântat la cimitirul închisorii”.
Menţionăm că, în întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat şi condamnat.
În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmaţiei s-a păstrat două registre în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare: primul cuprinde actele de deces a 42 de persoane decedate între 5 mai 1950 şi 25 mai 1954, al doilea include actele a 9 deţinuţi decedaţi între 6 iunie 1954 şi 9 februarie 1955. Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957. Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziţia nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morţii nr. 89 din 25 ianuarie 1954.
La închisoarea din Sighetu Marmaţiei au murit şi au fost aruncate în gropi anonime din «Cimitirul săracilor» multe alte personalităţi de vază ale României interbelice. Menţionăm aici pe Iuliu Maniu, unul din cei mai de vază oameni politici şi de stat din istoria României, istoricul Gheorghe Brătianu, omul politic Constantin Argetoianu şi alţii. În total, în Cimitirul Săracilor de la Cearda, între anii 1950 şi 1955, au fost îngropaţi în secret, noaptea, 62 de deţinuţi politici, morţi în închisoarea de la Sighet. Moartea unora din ei nici nu a fost înregistrată.
Familia, prietenii şi apropiaţii, după ce au aflat adevărul despre moartea, locul şi felul neomenesc cum a fost îngropat Ioan Pelivan, au hotărât să-i organizeze o înmormântare creştinească şi cu onorurile ce le merita. Pentru o asemenea întreprindere, fireşte, era necesar acceptul organelor competente, lucru nu uşor de obţinut. Rezolvarea acestei probleme şi-au asumat-o prietenii de familie, îndeosebi Pan Halippa, Constantin Tomescu, Elefterie Sinicliu şi alţii. Pan Halippa, într-o scrisoare din 12 octombrie 1968, îi comunica lui Anton Crihan, considerat „reprezentantul basarabenilor din străinătate”, faptul că recent a tratat cu dna Pelivan problema aducerii de la Sighet a osemintelor lui Ioan Pelivan şi intenţia de a le îngropa la cimitirul de la mănăstirea Cernica din preajma Bucureştilor, unde este înmormântat mitropolitul Gurie (A.N.I.C., Fond Ioan Pelivan (1449), dosar 527, f. 1-1 bis. şi Arh. C.N.S.A.S., Fond I 161960, vol. 7, f. 99).
„Cel mai curajos şi îndârjit apostol al ideii de românism”, care „a rămas curat ca un limpede cristal de diamant viu, ca să continuie a împrăştia raze de lumină şi căldură naţională”, aprecia Ion Codreanu, un alt mare unionist român. „Moartea lui Ioan Pelivan în temniţele noastre şi a altor martiri şi eroi pentru cauza întregirii neamului nu poate fi uitată niciodată şi rămâne una din petele negre pe paginile scrise cu sânge şi lacrimi ale istoriei neamului nostru”, constata cu profund regret Pan Halippa în 1977.
Cum a salvat Ioan Pelivan Arhive ale Unirii pentru generaţiile României de azi
Un alt episod interesant, care merită adus şi aici în atenţia cititorilor noştri este legat de modalitatea ingenioasă prin care Ioan Pelivan a reuşit să salveze o parte importantă din Arhivele Unirii, foarte posibil într-o relaţie conspirată cu funcţionari români ai Arhivelor Naţionale. Redăm în încheiere şi acest fragment din opera citată:
„Analiza modului în care alte documente provenite de la Ioan Pelivan au ajuns, după cel de-al Doilea Război Mondial, la Arhivele Statului relevă aspecte contradictorii. Dintr-un raport al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, semnat de directorul general al instituţiei, generalul maior Gh. Titileanu şi purtând data de 9 martie 1973, reiese că fondul arhivistic compus din 1 211 documente (1 m.l.) din anii 1842-1945 a fost depus spre păstrare la Arhivele Statului în 1946 de Ioan Pelivan. Întrucât toate materialele privind Basarabia trebuiau, conform dispoziţiilor, trimise în U.R.S.S., acest fond a fost neînregistrat şi neinventariat până în 1965. Potrivit unei note a Securităţii, din 12 aprilie 1973, rezultă că, în anii 1949-1950, dându-şi seama că va fi arestat, Ioan Pelivan a stat ascuns pe la rudele sale, purtând cu el o valiză cu documente. Cu puţin înainte de arestare s-a prezentat la Arhivele Statului, unde a predat documentele pe care le mai avea spre păstrare. Funcţionarul care le-a primit, nu le-a luat în evidenţă, lăsându-le într-o cameră izolată, fiind descoperite abia în anul 1973 şi înregistrate. Cu prilejul evaluării efectuate de către Arhivele Statului, s-a hotărât să i se dea Mariei Pelivan, soţia lui I. Pelivan, suma de 10. 000 lei, remunerare care tocmai s-ar fi aflat în curs de realizare. Tot înaintea arestării, Ioan Pelivan a dat unui avocat din judeţul Olt, un pachet cu documente, cu indicaţia de a le preda unui bun patriot basarabean, pentru a le păstra şi folosi la nevoie. Acesta le-a înmânat lui Nistor Popescu, notar din Drăgăşani-Vâlcea, de la care, în aprilie 1973, au fost preluate de organele de Securitate şi predate la Arhivele Statului. În anul 1964, Maria Pelivan a predat, de asemenea, unele documente şi cărţi rămase de la soţul său, Academiei R.S. România şi Institutului de Studii Istoice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.
Demersurile privind arhiva lui Ioan Pelivan au fost întreprinse în baza unui plan de măsuri întocmit de Direcţia a I-a a Securităţii (U.M. 0610), la 25 august 1972 şi aprobat de ministrul de Interne Ion Stănescu, prin care se viza influenţarea pozitivă a unor fruntaşi transilvăneni, bucovineni sau basarabeni ori a succesorilor acestora de a preda arhivele personale Direcţiei Generale a Arhivelor Statului. Măsura avea un caracter general, vizându-i pe toţi foştii politicieni şi oameni de cultură care deţineau documente de interes istoric, fiind întreprinsă în conformitate cu noile reglementări privind fondul arhivistic naţional. Pe lista persoanelor care trebuiau verificate şi contactate în cazul (acţiunea) „Istoricii”, deschis (ă) de către Direcţia a I-a a Securităţii se afla, la poziţia 9 şi Maria Pelivan, soţia lui Ioan Pelivan.
Specialiştii de la Arhivele Statului apreciau că materialele documentare cuprinse în fondul I. Pelivan prezintă importanţă deosebită pentru cunoaşterea evenimentelor istorice din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea. Între acestea se află rapoarte, apeluri, referate, procese-verbale, circulare, declaraţii privind lupta pentru autonomia Basarabiei, organizarea şi activitatea românilor basarabeni, activitatea Partidului Naţional din Basarabia, unirea Basarabiei cu România.
