Înteţirea dezbaterii despre ofiţerii acoperiţi din presă m-a dus cu gândul la o întrebare simplă: cum se mai orientează, în acest teatru de măşti, un om de bună-credinţă?
Să presupunem că îl interesează politica, se ţine la curent cu ştirile şi vrea să se implice. Bifând toate astea, el descoperă continuu, ca într-un joc al dominoului, că foarte puţini formatori de opinie sunt de sine stătători.
Foarte puţini dintre aşa-numiţii influencers-editorialişti, realizatori de talk-show, comentatori, analişti – se reprezintă pe ei înşişi. Majoritatea acestor influenţatori – haideţi să traducem termenul englezesc – nu sunt liberi. Primesc bani şi/sau ordine dintr-o sursă pe care nu o fac publică – un patron de presă, un partid ori o instituţie militarizată. Au, deci, o „agăţătoare” şi nu mai pot fi creditaţi că sunt ceea ce mimează că ar fi – persoane dotate cu experienţă şi discernământ care, cu riscul de a greşi, interpretează realitatea în folosul publicului.
În acest context, de unde să mai „culeagă” omul nostru informaţii sigure? În cine să mai aibă încredere? Cum să mai ştie?
Înainte de a propune un răspuns, sunt utile câteva precizări, ca să ştiţi de pe ce poziţii pornesc. Mai întâi, consider normal ca serviciile secrete cu misiuni interne să infiltreze agenţi oriunde consideră că e necesar, din simplul motiv că le pretindem să afle dinainte informaţii cu privire la orice ameninţare serioasă. În oglindă, consider la fel de firesc ca, într-o democraţie, limitele supravegherii să nu anihileze şansa cetăţeanului de a pune la cale o revoluţie; statul nu e o valoare imuabilă, ci trebuie să fie contestat în permanenţă, pentru a nu deveni totalitar.
Mai departe, e o naivitate să crezi că presa, în particular, ar trebui să fie scutită de ofiţeri acoperiţi, din moment ce în presă, şi nu altundeva, se creează şi se impun curentele de mentalitate (un domeniu strategic mai important, uneori, chiar şi decât dotarea militară), în presă se dau bătăliile politice şi tot aici sunt „sifonate” adevărurile pe care statul le ascunde pentru a se autoprezerva în cazuri de corupţie sau de trădare.
Este, deci, realist ca, din postură de consumator de presă, personajul nostru ipotetic să ia în calcul că lucrurile nu sunt ceea ce par. Disputele pe care le urmăreşte, articolele de opinie pe care le citeşte şi intervenţiile televizate la care asistă sunt doar partea vizibilă a unei confruntări mult mai adânci. De aceea, pentru a nu fi manipulat, e sănătos să interpună între mintea sa şi semnalele mediatice un soi de grilă sceptică, un set de criterii aplicabile în special celor care vor să-i ghidoneze preferinţele politice.
Am încercat să-mi compun propria grilă. Poate îi va fi de folos omului nostru. Astfel, sunt sceptic, îmi pun semne de întrebare sau chiar îmi pierd încrederea dacă influenţatorul:
1) Are o relaţie privată cu actori politici despre care scrie/vorbeşte, sunt rude sau prieteni, se vizitează sau fac parte dintr-un cerc comun, se invită reciproc la petreceri sau se întâlnesc periodic la activităţi de „networking” de tip sportiv, turistic, vânătoare etc. În acest caz, vorbim mai degrabă despre afaceri sau PR decât despre jurnalism. E posibil ca acest influenţator să obţină avantaje financiare alături de un om politic sau de un partid ori să fie membru al unei organizaţii care să fie deasupra deciziilor sale.
2) Îşi modifică radical opţiunea politică într-un interval scurt, în funcţie de angajator sau de contractele pe care le semnează. Cauza poate fi lipsa de scrupule, o relaţie de business, dar şi apartenenţa la un serviciu secret, care-i cere să se „plimbe” în funcţie de o misiune greu de intuit din exterior.
3) Are obsesii sau parti-pris-uri evidente, e vehement şi visceral în susţinerea unei singure ideologii, structuri sau persoane. Nu vede sau nu acceptă mai nimic din argumentele părţii adverse. Putem avea de-a face fie cu un agent de influenţă – şi nu neapărat al taberei căreia pare să-i aparţină -, fie cu un jurnalist aparent liber, dar care îşi imaginează că şi-a găsit o cauză căreia merită să i se dedice pe termen lung, deoarece îi dă sentimentul că s-a prins de stindardul dreptăţii.
4) Se mută de la o instituţie la alta fără a fi produs performanţe jurnalistice, pe principiul „X nu poate rămâne fără coledzi”. Dacă are poziţie de decizie, va fi instalat într-una similară, iar dacă, de pildă, e realizator, va primi tot o emisiune importantă, chiar dacă n-a făcut rating niciodată. Aceştia sunt preferaţii patronilor, „profesionişti” care se mulează pe dorinţă şi care ajung uşor, printr-o disonanţă oricând activată, să împărtăşească „valorile” şi „filosofia” celui care-i plăteşte în prezent.
5) Se mulţumeşte să discute despre aceleaşi tipuri de subiecte, zi de zi, cu un număr restrâns de invitaţi – dacă lucrează în televiziuni de ştiri -, ori să susţină campanii pe termen lung împotriva unor instituţii – dacă activează în presa scrisă/online. În prima situaţie, autosuficienţa respectivului e suficientă (sic!) pentru a naşte suspiciune, fiindcă el nu mai furnizează nimic din ceea ce reprezintă esenţa jurnalismului, adică pasiune, curiozitate şi deschiderea înspre mirare. În a doua situaţie, criteriul de scepticism se referă la faptul că un jurnalist de bună-credinţă ar critica acţiuni disparate, luate în parte, nu persoane şi, cu atât mai puţin, instituţii. Ostentaţia este, deseori, semnul unei agende ascunse.
În cine am, totuşi, încredere? Există şi asemenea tipologii.
a) În acei jurnalişti deveniţi persoane publice care nu contenesc a produce exclusivităţi mai apropiate de viaţa oamenilor decât de culisele politicii sau ale justiţiei. Exclusivitate – pentru că s-a cam uitat semantica acestui termen de referinţă – nu înseamnă un dosar servit, stenograme scurse de la DNA sau vreo declaraţie „pe surse”, ci un material rotund despre un subiect nemaiabordat de altcineva şi care, pentru că e original şi bine documentat, ajunge temă de conversaţie în rândul publicului şi devine viral pe internet.
b) În acei influenţatori care îşi riscă siguranţa, salariul şi postul când sunt angajaţi, când sunt înăuntrul presei, care spun „Nu” patronului sau refuză comenzi politice cât se află încă „la butoane”, nu ulterior, asaltaţi de colegi să „facă dezvăluiri” sau când se mută la vreun post concurent.
c) În acei comentatori care nu strecoară viaţa prin tipar ideologic, care se străduiesc să rămână empatici, adică înţelegători şi rezonanţi, care judecă fiecare întâmplare cu instrumentele raţiunii şi ale emoţiei deopotrivă, care nu condamnă fără probe şi nu deschid gura când nu se pricep, care sunt capabili să-şi recunoască erori de apreciere sau naivităţi ruşinoase, care ascultă şi când ar fi îndreptăţiţi să clocotească de furie, care nu uită că, la sfârşitul zilei, vor rămâne şi ei nişte oameni, acolo, cu nimic mai grozavi decât alţii, ci doar mai încărcaţi de gândul că mii, zeci de mii, poate sute de mii de semeni de-ai lor i-au văzut, citit sau ascultat şi că s-ar putea ca unii dintre ei – ce povară! – să-i şi urmeze.
Preluare: surpriza.info / Autor: Mihnea Măruță