La peste 100 de ani de la nașterea fostului președinte al României, Nicolae Ceușescu, părerile despre persoana sa, ca și despre epoca din istoria României pe care a dominat-o, sunt împărțite. Cea oficială este una potrivnică, care scoate în evidență doar tarele regimului, unele reale și chiar apăsătoare pentru poporul român, cea populară, așa cum arată sondajele, este una mai degrabă favorabilă, dar acestea nu par să evidențieze o prețuire necondiționată a românilor față de fostul lider, ci mai degrabă pleacă din amintirea unor condiții de viață, dacă nu mai bune, mai sigure, mai liniștite, mai lipsite de grija zilei de mâine. Bineînțeles, aceste opinii separate pleacă din ceea ce valorizează cele două categorii: dacă, spre exemplu, oamenii de televiziune prețuiesc așa-zisa „dezbatere”, trăncăneala sterilă, pe care o numesc „libertate de exprimare” și care le umple conturile, vor urî regimul comunist, în care nu exista; dacă politicienii valorifică libertatea de a se asocia în găști politice, care le aduce beneficii, vor detesta lipsa posibilităților de a parveni politic din acele vremuri, deși, în cazul multora părinții lor sau chiar ei înșiși sunt desprinși din rândul nomenclaturiștilor. Din rândurile celor mulți, cei care pot să savureze libertatea de a călători, divertismentul, posibilitățile economice, de a cumpăra și a avea, care au astăzi un nivel de trai satisfăcător, vor disprețui acele vremuri. Ceilalți apreciază încă – în acele sondaje blamate de media – stabilitatea și siguranța zilei de mâine, pentru că asta au ajuns să prețuiască cel mai mult în vremurile tulburi pe care le trăim. Și nu au, bineînțeles, nicio vinovăție, pentru că responsabilitatea deplină este a celor care contribuie la distrugerea acestor valori pe care cei mulți le prețuiesc, stabilitatea și siguranța.
Păcatul comis de istoriografia românească contemporană este unul asemănător celui comis de cea comunistă, pe care contemporanii nu se sfiesc să i le și reproșeze, lipșiți de bun-simț și măsură. Dacă istoria din comunism îl prezenta pe Ceaușescu sub aoreola de erou național și geniu, din servilism, cea de astăzi îl prezintă ca pe un demon, un personaj pur negativ, căruia nu i se pot atribui decât intenții, fapte și idei negative, din același servilism, dar față de noul regim.
Între cele două stă, firește, echilibrul, pe care se pare că ne este destul de greu să-l găsim, mânați de interese și subiectivism.
De aceea, balanța mai trebuiește îndreptată uneori, iar o astfel de ocazie este ziua de naștere a fostului conducător al statului român, prezentând un punct de vedere opus celui dominant în spațiul public:
În 1936, 13 comuniști sunt arestati, printre care și minorul utecist Nicolae Ceauseșcu. În timpul anchetei la Siguranță a fost singurul care a refuzat să vorbească cu anchetatorii, nespunându-le nici măcar numele lui. Nici în urma bătăilor primite nu a vorbit. Este trimis în judecată, la tribunalul Brasov, cu tot lotul celor 13. Începe procesul. Inculpatii încatușați stăteau pe bancă în boxa acuzaților. Sala era plină de jandarmi, gazetari și rude disperate ale condamnaților. Majoritatea comuniștilor erau acuzați de instigare la grevă, ei cerând forțarea prin grevă a patronilor pentru a permite funcționarea sindicatelor în fabrici și uzine și să respecte programul de lucru de 8 ore. Unul dintre comuniști vrea să se apere în fața acuzațiilor procurorului și cere cuvântul. Judecătorul refuză sa îi acorde cuvântul. Comunistul insistă, dar judecătorul iar îi interzice. Judecatorul admite doar probe în acuzare și nu în apărare. Comunistul cere iar cuvântul, dar judecătorul îi strigă să tacă, cu avertizarea scoaterii lui din sală, că tulbură ședința de judecată. În clipa aceia apare un incident: minorul Ceaușescu se ridică furios de pe bancă și strigă judecătorului „De ce nu îl lăsați să vorbească, să se apere? Dacă așa procedați cu el, nici eu nu am ce să vorbesc cu dumneavoastră” și se întoarce ostentativ cu spatele la judecător. Sala rămâne mută de uimire. După trei secunde și restul acuzaților se ridică și se întorc cu spatele la judecător. Publicului din sală nu-i venea să creadă, puștiul pusese el la punct judecătorul. Ședința de judecată era compromisă. Judecătorul este nevoit să suspende judecata, revine după 2 ore, când dă și verdictul, minorul Ceaușescu ia pedeapsa cea mai mare, 2 ani și 6 luni, cele 6 luni le ia pentru ultraj la adresa judecătorului. Va executa pedeapsa la Doftana până la finalul ei, pentru comuniști atunci nu exista eliberare condiționată, fie ei și minori…
Azi, după 30 de ani de ”democrație”, România s-a întors în timp cu 83 de ani, obiectivele pentru care a luptat și suferit minorul Ceaușescu în 1936 sunt la fel de actuale: patronii străini (90 % din economia națională este capital străin) interzic organizațiile sindicale în societățile lor comerciale, care să apere interesele celor ce muncesc; nu se respectă programul de lucru de 8 ore. Din păcate, azi nu mai există în România un om ca Ceaușescu, care să nu tremure în fața anchetatorilor, să nu se umilească în fața justiției și, mai ales, să apere interesele celor mulți.
P.S. Ceaușescu a început munca la 11 ani, ca ucenic de cizmar în București iar, tot de la această vârstă, frații și surorile lui au început munca la câmp, pe alea 3 ha ale familiei (cât 6 terenuri de fotbal), singura lor sursă de existență, pentru 14 persoane rămase acasă. O sărăcie lucie. Asta era soarta atunci a 80% dintre români, când țara era condusă de un rege și bandele lui de ticăloși, numiți țăraniști și liberali, ale căror stafii ne bântuie și azi. Ceaușescu a scos România din Evul Mediu. Că poporul român nu a putut ține pasul cu Ceaușescu e o altă problemă…. Azi aveam situatia învațământului și a sănătății prăbușită la nivelul anului 1936, iar datoria externă de 100 miliarde euro, imposibil de a mai fi achitată, ne transformă în „sclavi iarăși în vechiul nost pământ”, ridiculizând imnul național «Deșteaptă-te române». Privind acum înapoi, evenimentele din decembrie 1989 reprezintă o veritabilă CONTRAREVOLUȚIE, care a scos România de pe calei ei de progres și civilizație, transformând-o în colonie numai bună de stors de marea finanță internatională…
Autor: Gheorghe Bozgan
Vinovat nu a fost numai Ceaușescu de situația din 1989 ci mai ales lacheiii care i-au cântat în strună pânî la un moment dat, după care l-au părăsit și s-au declarat „democrați”, ca Iliescu și alții. Ăștia nu numai că au rămas nepedepsiți , deși ei meritau cu adevărat soarta lui Ceaușescu, dar s-au umplut de banii și au căpătat funcții mari. De aici a pornit nenorocirea poporului român, care și-a judecat complet greșit vinovații
Domnule Bozgan ești primul care spune un adevăr. Nu vorbim de alții ca Țuțea pe care pe drept îl citați. Bravo