Cum se răzbunau ţăranii pe cârmuire acum 200 de ani: incendii masive după un şir interminabil de jalbe fără răspuns
Azi românul e păcălit să nu facă la fel …cu votul din 4 în 4 ani, adică să aștepte ca să vina altul la fel, iar el niciodată să nu-și facă dreptate. Nu e șmecheră democrația asta?
În timpul Regulamentului organic, Oltenia a fost una dintre cele mai frământate provincii ale Ţării Româneşti, în care ţărănimea se afla într-o stare de permanentă efervescenţă revoluţionară, gata în orice moment de a se ridica la luptă împotriva orânduirii feudale.
Perioada Regulamentului Organic a fost sinonimă cu puternice frământări sociale, lupte ideologice şi politice şi în Oltenia, numită pe atunci şi Valahia Mică.
Ţărănimea olteană a luptat în mod ferm şi hotărât împotriva aplicării legii clăcii regulamentare, contra exploatării şi terorii dezlănţuite de proprietari şi arendaşi, ce se bucurau de concursul autorităţilor administrative, judecătoreşti, poliţieneşti şi militare.
„Ţărănimea a folosit o gamă variată de mijloace de luptă, de la cele mai simple, până la cele mai complexe. Pentru a-şi exprima nemulţumirile, clăcaşii au recurs foarte frecvent la jalbe, îndeosebi în timpul administraţiei ruse şi a domniei lui Alexandru Dumitru Ghica, dar şi după aceea. Numărul impresionant de jalbe trimise de clăcaşi, începând de la cel mai mic slujbaş şi până la domnitor, constituie o mărturie vie a vieţii mizere a acestora şi a cruntei exploatări feudale la care erau supuşi”, spune istoricul Paul Barbu într-un material publicat în revista «Mehedinţi – istorie şi cultură», intitulat «Frământări şi mişcări ale ţărănimii din Oltenia în perioada regulamentară (1831-1848)».
Fuga ocupă şi ea un loc însemnat, fiind îmbrăţişată de un număr foarte mare de clăcaşi. Pentru a scăpa de exploatare, deseori clăcaşii din satele oltene au recurs la fugă, în interiorul ţării, dintr-un sat în altul, sau la oraşe, mai ales în Craiova, dar şi peste Dunăre pe meleaguri străine.
Incendierea de bunuri
Un mijloc însemnat, folosit în mod frecvent de ţăranii clăcaşi pentru a se răzbuna pe exploatatori şi autorităţile care le acordau sprijin primilor, şi prin care le produceau acestora daune considerabile, îl constituie incendierea de bunuri.
Cazuri frecvente de incendieri sunt semnalate de documentele vremii încă de la începutul aplicării Regulamentului organic. În anul 1832, au fost incendiate importante cantităţi de fân şi paie pe moşiile Vîrvoru, Catanele, Coţofeni, Bîrca din judeţul Dolj, după cum se arată în documente păstrate în Arhivele Naţionale Dolj. Datorită solidarităţii ţăranilor, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor incendiatorii rămâneau nedescoperiţi. Ca urmare, rapoartele de anchetă întocmite de subocârmuitori menţionau că s-a pus foc „de cine nu să ştie” sau că „nu s-a putut dovedi aprinzătorii”.
„Cum în aproape toate cazurile sătenii nu săreau să stingă focul, iar aprinzătorii nu erau depistaţi, întregul sat era condamnat la despăgubiri. Dar şi în această situaţie, ţăranii se opuneau cu multă dârzenie să plătească daunele la care erau condamnaţi”, spune istoricul Paul Barbu.
Au recurs şi la bătaie
Pentru a-şi apăra drepturile lor, ţăranii au recurs adeseori la ameninţări şi la bătaie, ţinta lor fiind, ca şi în cazul incendiilor nu numai proprietarii şi arendaşii, ci şi slugile lor, dorobanţii şi chiar slujbaşii administraţiei care acordau acestora ajutorul solicitat.
De exemplu, la 30 septembrie 1831, sătenii din Urzica Mare (Dolj), intrând în pădurea de la Nedeia pentru a tăia lemne şi întâmpinând împotrivire din partea arendaşului „l-au bătut de moarte”, potrivit unui document din Arhivele Naţionale Dolj. La 4 iulie 1833, epistatul moşiilor Roşia de Sus şi Bălceşti se plângea Ocârmuirii judeţului Gorj împotriva ţăranilor clăcaşi, care, cerându-li-se a-şi achita îndatoririle către proprietate, au sărit „cu zorbalîc, cu ciomege şi topoară, strigînd că o să mă omoare, atît pe mine cît şi pă oamenii miei ce-i orînduiesc isprăvniciei pentru ale moşiei întrebuinţări”, potrivit istoricului Alexandru Bălintescu («Problema ţărănească în Oltenia în secolul al XIX-lea. Documente»).
Răscoala de la Cloşani
Lupta ţărănimii din Oltenia împotriva exploatării feudale a luat, pe alocuri, şi aspectul răscoalei. O remarcabilă răscoală s-a produs în anul 1845 la Islaz (Romanaţi), când 300 de ţărani din acest sat s-au hotărât să pornească în masă spre Bucureşti pentru a înfăţişa stăpânirii nemulţumirea lor, dar subocârmuitorul a chemat dorobanţii pentru a-i opri cu forţa, se arată în «Istoria României» – Editura Academiei 1964.
O altă încercare de răzvrătire s-a produs în anul 1846, în plaiul Cloşani (Mehedinţi), de unde pornise şi revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, fiind implicaţi şi micii boieri de pe Valea Motrului şi din Cerneţi. Unul dintre conducători, Nicolae Ţibru, pregătise „600 de oameni zdraveni, care – spunea el – ar putea ţine război şapte ani” (Nicolae Iorga – «Studii şi documente cu privire la Istoria românilor»). Se conta şi pe ajutor din Banat. Nicolae Ţibru scria unui amic al său de aici, Drăghiceanu Hîrgot, „republican notoriu”, că „este gata, are oameni la dispoziţie şi aşteaptă concursul amicului”. Planul răzvrătirii a fost însă descoperit de autorităţi, de vreme ce domnitorul Gh. Bibescu a ordonat arestarea capilor ei pentru „duh de răzvrătire”.
Au fost astfel arestaţi Dincă Şomănescu, Gh. Lideşanul, Costea Hîldan, preotul Dinu, Fotea Cîrstoi, Nicolae Ţibru. Lupta ţărănimii oltene împotriva proprietarilor şi arendaşilor a avut importante urmări. Deşi n-a dus la schimbarea regimului agrar instituit de Regulamentul organic, ea a înregistrat unele succese, dat fiind că legea clăcii regulamentare n-a putut fi aplicată în litera sa, adică scopul urmărit prin îngrădirea dreptului de strămutare a clăcaşilor n-a putut fi atins.
Autor: Marilena Florescu
