Dragobetele, o sărbatoare veche de mii de ani care celebrează începutul primăverii

Dragobete este sărbătoarea românească a iubirii, legenda spunând că aceasta se întinde încă din era dacică.

Dincolo de faptul că reprezintă sărbătoarea românească a iubirii, puțini știu cine se credea că a fost cu adevărat Dragobetele. Această sărbătoare nu marchează doar dragostea românilor, ci și începutul primăverii și al anului agricol, momentul în care întreaga natură renaște și păsările își caută cuiburi.

Dragobetele este identificat cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, și cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană.

O legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet.

Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară.

O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Această sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere; odată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creşte, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovadă şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia, dar şi oamenii, se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi înfloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:

„Flori de fragă,

Din luna lui Faur,

La toată lumea să fiu dragă , Urâciunile să le desparţi”.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea «Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele» scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

Fetele nemăritate strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită „zăpada zânelor”, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Se spune că apa care a rezultat prin topire are proprietăți magice în găsirea alesului și a iubirii, având și proprietăți terapeutice pentru ten, fiind folosită și în ritualuri de înfrumusețare. Tradiția spune că această zăpadă a rezultat din surâsul zânelor, iar din acest motiv fetele se spălau pe față cu această apă, pentru a fi frumoase precum zânele.

Bărbaţii nu trebuiau să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideru că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se credea că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coasea şi nu se lucra la câmp şi se facea curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Legendele mai spun ca Dragobetele, tânăr voinic și chipeș, era fiul babei Dochia și era un fecior extrem de iubăreț care le facea pe tineretele fete să-și piardă mințile. Dragobete este asociat cu imaginea bărbatului tânăr și curajos, ca un Făt-Frumos.

Obiceiurile străvechi spun că pe 24 februarie oamenii iși aranjau casele pentru a face o primire frumoasă pentru „zeul iubirii” care venea alături de zânele încărcate de daruri de iubire.

În unele zone ale țării, Dragobetele are o simbolistică asemănătoare cu noaptea de Bobotează. Astfel, fetele necăsătorite își pun busuioc sub pernă pentru a-și visa alesul, crezând că zeul Dragobete va apărea în visul lor și le va arăta calea către bărbatul ursit.

Se mai spune că dacă plângi de Dragobete, vei atrage necazuri și supărări pe tot parcursul anului și nu vei mai fi atrăgătoare pentru bărbații care îți ies în cale. Printre ei poate fi chiar sufletul pereche. Bucură-te în această zi, fi cu zâmbetul pe buze și nu vărsa nicio lacrimă, se spune că e aducătoare de ghinion.

Cu siguranță există și alte tradiții și superstiții care se păstrează în anumite zone ale României.

Etnologul și folcloristul Dan Ravaru spunea: „24 este Dragobete. Pentru Dragobete nu există o dată fixă. În general, Dragobete, în măsura în care mai persistă, este vorba despre partea muntoasă a Olteniei și nordul Munteniei, este pe 24 februarie, când, ca de obicei, este și o sărbătoare creștină, Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În alte zone ale țării, în Ardeal, Dragobetele este pe 28 februarie. Sau chiar pe 1 martie. În privința Dragobetelui, ca persoană, el este un simbol al îndrăgostirii, al iubirii și se pare că, la origine, a fost o sărbătoare păgână, înlocuită apoi de o sărbătoare creștină. Așa cum s-a mai întâmplat și cu alte sărbători, chiar Crăciunul, de exemplu, a fost Zeul Mitra, zeul militarilor romani. Este o sărbătoare a dragostei, o presupusă zeitate traco-dacică, un zeu al vegetației, care a fost la origine, până când i s-a dat numele slav de „Dragobete”, vânzător al dragostei, în slavă, acelui zeu al vegetației, al învierii naturii. Pentru că – și aici este o problemă neclară nouă – vechiul an nou era la 1 martie, în jur de 1 martie începea noul an. Se considera și se spunea „cap de primăvară”, așa era Dragobetele, pe când Sfântul Andrei era „cap de iarnă”.

În primul rând, băieții și fetele mergeau în păduri, iar acolo se întâlneau, jucau, dar în primul rând adunau plante folosite la vrăji, crengi uscate din copaci și, cum în păduri sunt locuri în care zăpada se păstrează până mai târziu, adunau zăpadă de acolo și apă, considerată apă curată, ultima apă curată, apă pură, o adunau și se spălau pe față, ca să fie frumoase. Sau foloseau această apă pentru unele vrăji, tot pentru frumusețe. După aceste întâlniri din păduri, dacă ningea sau ploua, se adunau la case. La un moment dat, de acolo, o luau la fugă spre sat, și băieții trebuiau să prindă fetele. Prinderea unui fete era un fel de pre-logodnă, să spunem. Bineînțeles că fetele se lăsau prinse, sau nu. Care doreau, se lăsau prinse, care nu, fugeau.
Dar de ce se întâmpla acest lucru. Revin la idee: era acel zeu al vegetației, poate zeul Pan. Noi am pierdut mitologia dacică, mai mult o ghicim, o reconstituim mai mult sau mai puțin. Dar, în orice caz, această zeitate a primăverii a existat în mod sigur, fiindcă la toate popoarele există zeitatea primăverii și zeitatatea dragostei. Se considera că în ziua de Dragobete păsările se împerechează și mai ales porumbeii statornici. Atunci formau perechile, iar care pasăre nu reușea să se împerecheze în ziua de Dragobete nu mai depunea ouă, nu mai avea pui”.