Reinventarea „disidentului global”

1

Pe cine crede lumea liberă că susține atunci când îi venerează pe opozanții autocraților și dictatorilor care se opun Vestului? Ce crede Vestul că se poate întâmpla dacă acești disidenți ar ajunge la putere în țările lor?

Disidenții sunt în primul rând produsul culturii țărilor lor, care, indiferent de vocația lor occidentală mai pronunțată sau mai firavă, nu se mulează perfect pe valorile vestice. Aleksandr Soljenițîn a fost un disident venerat în Vest, însă era un rus ortodox ultraconservator și naționalist, care a regretat pierderea Ucrainei după dezagregarea URSS și a criticat decadența Vestului. Lech Walesa, liderul sindicatului Solidaritatea și apoi președinte al Poloniei, a luptat împotriva comunismului, dar a fost și agent al poliției politice a regimului comunist. Robert Mugabe, președintele Zimbabwe, a fost considerat un mare luptător pentru libertate și a devenit un dictator feroce. Ambasadorul administrației Carter în Iran îl considera pe ayatollahul Khomeini „un personaj asemenea lui Gandhi”, însă acum este cunoscut în America mai degrabă ca părintele terorismului modern. Aung San Suu Kyi, disidenta birmaneză întemnițată de regimul militar a avut aura unei sfinte în Marea Britanie, SUA și întreg occidentul din 1990 și până în 2010, a primit tot sprijinul secretarului de Stat Hillary Clinton pentru a ajunge la putere, dar apoi s-a aliat cu torționarii ei pentru a măcelari o minoritate etnică din Myanmar, ajungând apoi din nou în spatele gratiilor, după o lovitură de stat, de data aceasta fără ca Vestul să o mai sanctifice.

Puțini sunt disidenții care nu s-au dovedit dezastruoși ca lideri politici ai țărilor lor. Nelson Mandela și Vaclav Havel pot fi socotiți în această categorie, însă fostul lider al luptei anti-apartheid din Africa de Sud a lăsat în urma sa un sistem viciat de nepotism și interese de grup într-o măsură suficientă pentru ca Africa de Sud să aibă parte apoi de guverne incompetente și corupte.

Cazul lui Alexei Navalnîi nu este total diferit. Nu a fost un „disident bun”, dacă este să ne uităm la deciziile și argumentele Amnesty International. Această organizație i-a retras lui Navalnîi titlul de „prizonier de conștiință”, pentru că a descoperit că cel mai mare critic al lui Vladimir Putin a folosit o retorică nepermisă de standardele vestice atunci când a vorbit despre imigranți, despre alungarea georgienilor din Rusia, despre anexarea Crimeii.

De la începutul anilor 2000, când a început să scoată capul în politică, Navalnîi a urmărit nu doar schimbarea, ci și puterea. Nu a reușit asta prin partidul liberal Yabloko din care făcea parte și care atunci începea să se prăbușească în sondaje și la scorul electoral – sub 2%. Îi lipsea și elocința, și cunoașterea, spunea o figură a opoziției ruse de la începutul regimului Putin, Evghenia Albaț. Avea studii la o universitate de mâna a doua din Rusia, dar a obținut o bursă pentru tinerii lideri la Yale, în SUA. A schimbat apoi tactica, orientându-se către discursul naționalist dur – unii spun că din convingere, alții spun că doar pentru a-i atrage pe potențialii alegători anti-Putin vorbindu-le pe limba lor. După aproape un deceniu de discurs naționalist fără rezultat și pentru care și-a pus cenușă în cap într-un interviu cu Adam Michnik, Navalnîi se orientează pe lupta împotriva corupției, cu un discurs mai închegat și cu mai multă experiență. Abia acesta este Navalnîi cunoscut de restul lumii, pe care Vestul l-a găsit digerabil, l-a promovat și pe care l-a venerat în special după începerea șirului de arestări și presupuse atentate la viața sa. Însă nici anticorupția nu i-a adus mai mult de 3% popularitate în Rusia (cu excepția marilor orașe) și nu cruciada lui împotriva îmbogățiților regimului și nici suspinele LGBT de la Moscova și Sankt Petersburg sau fetele goale de la Pussy Riot l-au îngrijorat pe Putin. Liderul de la Kremlin a acționat mult mai rapid împotriva așa-zișilor turbo-patrioți, a celor din sistemul de forță care îi critică deciziile, inclusiv în războiul din Ucraina, așa cum este cazul lui Igor Ghirkin.

Navalnîi a revenit în Rusia în ianuarie 2021, după luni de zile petrecute într-un spital din Germania, în urma presupusei sale otrăviri în Rusia. Verdictul otrăvirii a fost dat de medicii germani, iar contextul a fost folosit de guvernul Merkel pentru avertiza Rusia că ar putea renunța la deschiderea conductei Nord Stream 2. Întâmplător sau nu, Navalnîi a revenit în Rusia cu 3 zile înainte de învestirea președintelui Joe Biden, știind foarte bine că va fi arestat pentru că încălcase termenii eliberării condiționate, iar presa vestică și o serie de celebrități din Rusia au început să facă apel la proteste pentru susținerea lui Navalnîi. Este puțin probabil ca echipa Blinken-Nuland de la Washington să se fi gandit la un „Maidan” la Moscova, însă revenirea lui Navalnîi avea ca scop întreținerea „noului război rece”, o operațiune de propagandă în care nu puțini oficiali din SUA au experiență vastă.

În martie 2022, Navalnîi a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru fraudă și sfidarea justiției. În august 2023, a fost condamnat la 19 ani de detenție, într-o închisoare cu regim special, una dintre cu un regim foarte dur pentru deținuți. „Sistemul acesta se va prăbuși. Statul lui Putin nu este viabil. Într-o zi, ne vom uita la locul lui, iar el nu va mai fi acolo. Victoria este inevitabilă. Însă, pentru moment, nu trebuie să renunțăm și să ne păstrăm convingerile”, scria Navalnîi, pe 17 ianuarie 2024, într-o postare făcută prin intermediul avocaților, cu mai puțin de o lună înainte de a muri în închisoarea din Siberia.

Pe 16 februarie 2024, agențiile ruse de presă au anunțat că Navalnîi a murit în închisoare, cel mai probabil în urma unui infarct sau a unui accident vascular cerebral. Liderii occidentali au vorbit însă despre un „asasinat politic”.

Navalnîi nu era atât de periculos pentru regimul Putin precum naționaliștii duri din structurile de forță, însă el avut o voință uriașă de a lupta împotriva regimului, fiind dispus să-și riște securitatea personală, dar și a familiei. Nu a fost un războinic din canapea sau din spatele laptopului, nu a fost Mihail Hodorkosvski și nici nici Gari Kasparov, ci un disident mai puternic.

Agitația morală creată de cetățenii obișnuiți în jurul disidenților este fără îndoială sinceră, însă ea a fost speculată mereu în scopuri politice și geopolitice. Nici Rusia, nici puterile occidentale, de la Imperiul Britanic și până la cel american ce i-a urmat nu sunt străine de această strategie. Părinții fondatori ai Statelor Unite obișnuiau să agite spiritele americanilor vorbind despre nedreptățile din Europa, trecând sub tăcere suferințele sclavilor de pe domeniile lor. Însă figura disidentului care suferă crunt – de regulă un artist, un intelectual sau activist – a devenit un reper global odată cu Războiul Rece, o perioadă în care Occidentul a avut un avantaj limpede în fața URSS. Sovieticii puteau arăta spre apartheidul din Africa de Sud și din Statele Unite, însă asta pălea pe lângă gulag, epurările staliniste, foamete și regimurile opresive satelit instalate în Europa de Est.

„Dincolo de calculele cinice ale Războiului Rece, popularitatea disidenților reflecta relativa stabilitate culturală și prosperitatea Vestului din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă, disidentul era o reflectare a imaginii occidentalilor despre ei înșiși în zone în care oamenii tânjeau să fie liberi și fericiți. Imaginea aceasta pozitivă a Vestului trebuia să fie menținută în acele locuri. De aceea disidenții care se abăteau de la scenariu erau marginalizați de susținătorii occidentali”, scrie Sohrab Ahmari, pentru The New Statesman.

Finalul războiului rece a dus la decăderea statutului „disidentului global”. Trecerea la lumea multipolară, cu contestarea dominației americane și a „ordinii bazate pe reguli”, cu crize economice și afectarea imaginii Vestului prosper și stabil, a creat din nou terenul pentru revenirea disidentului în scenă. Dar eșecul proiectului Aung San Suu Kyi, al lui lui Hillary Clinton, derapajele naționaliste ale lui Navalnîi, apoi eșecul unui „Maidan” al Svetlanei Tihanosvskaya în Belarus și plecarea ei în Vest au lipit un semn de întrebare pe imaginea „disidentului global”. La fel și tăcerea totală urmare a embargoul presei vestice privind moartea într-o închisoare ucraineană a unui critic al Ucrainei lui Zelenski, americanul Gonzalo Lira, folosit de propaganda rusă. Cazul disidentului saudit Jamal Khashoggi, ucis și dezmembrat în consulatul saudit din Istanbul, a dus la idealizarea cauzei sale, însă doar până în momentul în care s-a aflat că a acționat și ca agent de influență al Qatarului în SUA. La fel, mulți disidenți arabi promovați în Vest s-au dovedit a fi la fel de antisemiți ca și jihadiștii din desertul irakian. Mai poate fi disidența o unealtă de propagandă eficientă într-o lume multipolară? Dacă în următoarea perioadă se va vorbi mult spre Navalnîi, va fi nu doar datorită energiei uriașe și curajului sau, nu pentru că ar fi posibilă o revoluție colorată în Rusia, ci pentru că moartea sa în închisoare poate fi folosită pentru revitalizarea imaginii disidentului global și a rolului pe termen lung în confruntarea dintre marile puteri.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

1 COMENTARIU

  1. Ceea ce-i e frică lui Marchievici să rostească este că uciderea lui Navalnîi servește în mod clar intereselor aceluiași Occident colectiv, ca o contrapondere la interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin în urmă cu doar o săptămână, ca o neutralizare a vizitelor ziaristului american la stația de metrou Kievskaia și la un supermarket Auchan din centrul Moscovei, prin care Carlson demonstra nu numai că stația constituie terminalul pentru trenurile către Kiev, dar și că rafturile sunt pline de produse alimentare, evidențiind o dată în plus că sancțiunile occidentale nu și-au atins ținta. Într-altă ordine de idei, decesul opozantului liderului de la Kremlin se încadrează perfect într-o nouă campanie de denigrare a lui Vladimir Putin, fiind comis de către serviciile de informații britanice, în ciuda multitudinii de dovezi circumstanțiale pentru cei neavizați, dar concrete pentru serviciile de securitate rusești. Și-mi voi argumenta imediat afirmațiile.

    După cum le place americanilor să spună, există peste tot numeroase „fingerprints” ce aparțin britanicilor în această moarte a lui Navalnîi. La urma urmei, un număr destul de mare de otrăviri și de decese, asociate oamenilor considerați „incomozi” pentru Kremlin, s-au întâmplat în Marea Britanie. Acolo, Boris Berezovski oligarhul exilat care s-a opus lui Putin s-a „sinucis” în 2013, iar fapta s-a întâmplat la moșia sa din Londra, atunci când s-a zvonit că își caută iertare pentru trădare, pregătindu-se să se întoarcă în Rusia cu o grămadă de documente. Mai devreme, Marea Britanie a fost locul în care angajatul lui Berezovski – Alexander Litvinenko – a murit în 2006 din cauza otrăvirii cu poloniu, strecurat într-o ceașcă cu ceai cât se poate de britanic.

    Recent, au existat incidente în Marea Britanie care au legătură directă cu soarta lui Navalnîi, iar momentul lor este foarte relevant. Iar aici mă gândesc la otrăvirea cu neurotoxina Noviciok a fostului spion rus Alexander Skripal, la Salisbury, la începutul lunii martie 2018, fix înaintea alegerilor prezidențiale din Rusia din 18 martie în acel an, când Putin revenea la putere după președinția lui Dmitri Medvedev. De ce s-ar fi produs atacul teribil, în 2018, asupra inamicului lui Putin, cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile prezidențiale din Rusia? Din nou: data următoarelor alegeri ale lui Putin, din acest an- 2024, se întâmplă să fie 15-17 martie, perioadă care se soldează cu o nouă agresiune asupra lui Navalnîi. Motivele? Deloc greu de dedus! Fără Putin la conducerea ei, Rusia poate fi adusă de către Occidentul colectiv condus de SUA la nivelul instabilității sociale și politice a anilor ’90 și distrusă complet.

    Desigur, astăzi, lumea a uitat de cei doi membri ai familiei Skripal (Iulia și Serghei), care par să fi supraviețuit atacului Noviciok, care, ca fapt divers, este întotdeauna fatal, oferindu-li-se probabil noi identități, dacă nu cumva au fost pur și simplu aruncați pe undeva de către MI6, eventual, în niște morminte puțin adânci.

    Mai menționez aici un alt aspect, care mi se pare important, și anume că neurotoxia cu pricina, despre care britanicii spuneau că au inventat-o rușii, era produsă într-o fabrică nu departe de Salisbury, în cadrul unei instalații de arme chimice. Un alt detaliu pe care presa occidentală a ales să-l ignore. Aceeași Noviciok se întâmplă să fi fost otrava care se presupune că ar fi fost folosită împotriva lui Aleksei Navalnîi, în august 2020. Asemenea Skripalilor, Navalnîi a supraviețuit în mod miraculos otrăvirii, fiind transportat cu avionul în Germania, unde Angela Merkel l-a primit călduros și unde, pe parcursul lunilor sale lungi de convalescență, a supravegheat producția unor filme video false, care relatau despre palatele de la Marea Neagră ce ar fi fost construite pentru Putin.

    Opozantul președintelui rus reprezintă doar un alt caz de daune colaterale în războiul secret britanic împotriva Rusiei. Pe vremea lui Tony Blair, britanicii erau copoii lui Bush. Astăzi ar fi mai potrivit să spun că britanicii au devenit Hound of the Baskervilles, din romanul polițist al lui Arthur Conan Doyle, preluând nu de puține ori inițiativa în afara controlului Washingtonului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.