3-5 martie 1949. Începutul colectivizării. CC al PMR decide înființarea gospodăriilor colective

0

Începerea Plenarei C.C al P.C.R. din 3-5 martie 1949, prin care s-a hotărât colectivizarea agriculturii.

Pe 3 martie 1949 a început Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România, în urma căreia s-a hotărât trecerea la cooperativizarea agriculturii și adoptarea unei politici agrare de tip sovietic, care însă, odată introdusă, a încălcat flagrant dreptul de proprietate şi a lichidat clasa țărănească din România. Nu întâmplător, Plenara Comitetului Central, începută la 3 martie 1949, a survenit la doar o zi de la emiterea Decretului 83/1949 prin care se confiscau toate bunurile moșierilor, iar, pe lângă confiscarea acestor bunuri, decretul a mai inaugurat o nouă practica, care va însoți şi sprijini în permanență cursul colectivizării, și anume deportarea în alte zone ale țării a celor care se opuneau colectivizării.

Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispozițiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moșierești, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, trec în proprietatea statului, acestea urmând să devină baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat). Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări.

„Transformarea agriculturii” după modelul sovietic s-a produs în mai multe etape, prima dintre ele cuprinsă între anii 1949-1953 întâmpinând valuri sporite de rezistență, îndeosebi în zona Transilvaniei, Banatului şi Maramureșului, unde s-a ajuns chiar la victime în rândul țăranilor care nu vroiau să-şi dea pământurile la stat. A doua etapă debutează odată cu moartea lui Stalin, în 1953, și continuă pană în 1956, când peste 75 % din suprafața agricolă a fost colectivizată, urmând ultima etapă a colectivizării, care s-a desfășurat între anii 1957-1962, când s-a reușit trecerea în proprietatea statului a peste 94 % din terenul arabil.

În primii ani ai colectivizării, comuniștii au purtat o intensă muncă de lămurire cu țăranii, arătând că va fi în beneficiul lor să intre în CAP-uri, pentru ca apoi să recurgă la represalii împotriva acelor familii care se opuneau formarii gospodăriilor colective.

După 13 ani de colectivizare forțată, ani în care propaganda a fost însoțită de șantaj și teroare, în primăvara anului 1962, comuniștii au putut să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii, iar evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale, desfășurată între 27 şi 30 aprilie 1962, și unde, prin prezența a 11.000 de țărani invitați, liderii comuniști declarau cu mândrie că „în Republica Populară Română socialismul a învins definitiv, la orașe și sate”.

Colectivizarea forțată a fost, în România anilor 40-60, sinonimă cu represiunea. Cu crimele, tortura și deportările masive ale celor care încercau să țină piept anihilării satului românesc. Totul a început cu o rezoluție adoptată la plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949.

Gheorghe Gheorghiu Dej Ana Pauker Vasile Luca Teohari Georgescu Valter RomanLa Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 se adoptă rezoluția privind „lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și transformarea socialistă a agriculturii”, care prevedea organizarea gospodăriilor agricole de stat (GAS), a gospodăriilor colective (GAC) și a stațiilor de mașini și tractoare (SMT). Primele unități vor fi formate pe proprietățile expropriate, scrie muzeulrezistentei.ro. Rezoluția plenarei conținea „sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii”, marcând oficial debutul procesului de colectivizare a agriculturii.

Într-un interviu pentru Jurnalul Național, Mihai Gheorghiu, director adjunct al Muzeului Național Român, spunea, vorbind despre drama colectivizării, că „țărănimea română, atât de greu încercată din punct de vedere istoric, a fost destinată de Stalin, Pauker, Gheorghiu-Dej, Nicolski și alții malaxorului societății comuniste. Țărănimea trebuia să dispară, trebuia să fie aneantizată. Dar procesul acestei dispariții proiectate a fost unul care s-a dovedit imposibil de realizat, imposibil de finalizat conform comandamentelor leniniste și staliniste asumate. Comunismul a învins la sate în măsura în care și-a impus formele de producție și de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare, dar atât. Satul, țărănimea, a rezistat asaltului comunismului într-un chip plin de tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte, satul românesc s-a transformat iremediabil, dar și comunismul a trebuit să accepte o limită peste care nu a putut trece.(…) Istoria noastră recentă trebuie privită cu curaj și cu luciditate, numai astfel vom mai avea poate șansa unei victorii împotriva a tot ceea ce ne trage în jos, în apele tulburi ale unei neputințe generale, ale unei falsificări a tuturor normelor și valorilor”.

Propagandiștilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acțiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eșecului din cauza discrepanței dintre propagandă şi realitate.

În fond, în anii ’50, a contat mai puţin adeziunea la proiectele de transformare comunistă a societăţii, cât supunerea necondiţionată, obţinută prin teroare.

Principalele etape ale colectivizării

Colectivizarea a cunoscut trei mari etape. Prima etapă este cea a implementării din 1949-1953. A doua etapă debutează odată cu moartea lui Stalin din 1953. Un rol important pentru acestă etapă l-a avut și Revoluţia din Ungaria din 1956. Ultima etapă a colectivizării se desfășoară între 1957-1962.

Primele efecte ale colectivizării au fost strămutarea proprietarilor în alte localităţi decât cele de domiciliu și confiscarea, expropierea proprietăţilor mai mari de 50 de hectare. Unul din motivele pentru exproprieri era acela că ţăranii erau consideraţi a fi „moșieri”, însă, în realitate, era vorba doar de ferme mecanizate și modernizate.

O altă etapă importantă a colectivizării a fost impunerea cotelor. Cotele reprezentau un anumit procentaj de cereale pe care ţăranii erau obligaţi să îl asigure statului comunist. De cele mai multe ori, după predarea cotelor, ţăranii nu mai rămâneau cu absolut nimic. Drept consecinţă, sistemul cotelor a dus la sărăcirea ţăranilor români. Produsele colectate erau trimise pentru aprovizionarea muncitorilor de la orașe, a armatei, dar și exportul, pentru importul de mașini.

Primele sate alese de comuniști pentru faza incipientă a colectivizării au fost cele care au avut de suferit din cauza războiului și din cauza secetei din 1946. Astfel, era necesar adoptarea unor reforme care să îmbunătăţească economia ţării. Unul din motivele pentru acest lucru era acela că ţăranii din aceste zone puteau fi mai ușor de influenţat datorită nenorocirilor prin care trecuseră. Pe lângă acestea, alte sate colectivizate au fost cele în care existau mișcări anticomuniste foarte puternice, de exemplu, Maramureș sau Dobrogea. Aici, comuniștii utilizau colectivizarea ca pe o formă de „pedepsire”, de represiune.

Deoarece colectările nu mergeau conform planului stabilit, liderii partidului au decis că cotele trebuie ridicate fie de bună voie, fie cu forţa.

Un exemplu concludent în acest sens este cel din comuna Făgeţel, raionul Vedea, regiunea Argeș, unde tovărășii, împuternicitul raional pentru colectări, Mușelete, și Gheorghe Golea, înlocuitorul său, au hotărat să ia cu forţă cotele de porumb. Prin urmare, ei au format o așa zisă „echipă de lămurire”, cunoscută însă ca „echipa fulger”. Echipa era formată din 15 persoane, avându-l în frunte pe Gheorghe Golea, Copac, colectorul comunei- Florea Niculescu, președintele Sfatului Popular- Florea Stelea, dar și mai mulţi deputaţi și deputate.

Prima casă percheziţionată de „echipa fulger” a fost cea a „chiaburului” Octav Iliescu (chiabur cu 25 de hectare și batoză de treier). După ce Gheorghe Golea l-a intimidat pe Iliescu, înjurându-l și denumindu-l „tâlhar”, fără nicio autorizaţie specială și în lipsa organelor de miliţie, „echipa fulger” a procedat la cercetarea întregii gospodării: magazie, pat, poduri, grajd, inclusiv într-o ladiţă în care se aflau rufele copiilor. Echipa a confiscat absolut tot ce a gasit și a încărcat totul într-o căruţă de a lui Iliescu. A doua casă percheziţionată a fost cea a „chiaburului” Constantin Iliescu. Cu toate că nu se afla acasă în momentul percheziţiei, Gheorghe Golea va sparge ușa magaziei și, împreună cu Capac, Florea Stelea, ajutat de către colectorul Florea Niculescu și deputaţii Florea Dragut și Niculescu, încep să scoată porumbul din magazie și să-l încarce în căruţele aflate pe uliţă. Constantin Iliescu avea împusă o cotă de 1.185 kg de porumb, iar până în momentul percheziţiei „echipei fulger”, predase de voie bună 600 kg. Potrivit colectorului Florea Niculescu, percheziţiile și colectările s-au făcut astfel; „Am luat absolut tot până la ultimul bob și nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru viitoarele însămânţări. De asemenea, potrivit declaraţiei deputatului Gheorghe Drăguţ, „Percheziţiile se făceau cercetând fiecare colţ al casei, inclusiv saltelele, toate încăperile, în sobe și chiar în așternuturi, fiindcă știam că se obișnuiește să se ascundă chiar și în aceste locuri”.

În timpul percheziţiilor au avut loc și alte abuzuri. De exemplu, în timpul percheziţiilor se luau după „echipa fulger” femei și copii care întrau în casele ţăranilor luând din fructe și afumături. În timpul celor 4 zile de percheziţii, au fost colectate 5.000 de kg de cereale.

Un alt exemplu al abuzurilor făcute de „echipa fulger” este cazul lui Stan Călinescu. Acesta deţinea 10 hectare de pământ, o vacă, 2 junci și 4 oi. Lui Stan Călinescu i s-au confiscat 29 kg de fasole. În urma colectărilor, el nu a rămas cu nimic. Stan Călinescu l-a rugat pe Copac să-i restituie cel puţin o parte din recoltă, deoarece nu mai avea nimic în casă de mâncare. Lui Stan Călinescu, Copac nu-i va înapoia niciun bob de fasole. Mai târziu însă, lui Călinescu i se va restitui 19 kg de fasole, de către magazionerul comunei.

Spre deosebire de ţărani, deputaţii comunali se bucurau de un regim preferenţial, având impuse cote minime. De exemplu, deputatul Drăguţ avea o cotă impusă de 47 de kg din care predase doar 34 de kg. Drăguţ fiind unul din liderii care participaseră activ la colectările abuzive din comună. Colectările și percheziţiile s-au făcut fără să respecte prevederile legii. Ţăranii care au refuzat să predea cotele impuse au fost cercetaţi, arestaţi și condamnaţi.

Odată cu moartea lui Stalin, în 1953, accentul se va muta dinspre colectivizare spre gospodăriile colective deja create. În toată acestă periodă procesul de colectivizare stagnase, iar disensiunile erau tot mai puternice. Până în 1955, Gheorghiu Dej era deja liderul absolut al partidului iar „dușmanii” săi, Pauker, Lucreţiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș au fost înlăturaţi de la conducerea Partidului Comunist.

Planurile de continuare a colectivizării au fost reluate 3 ani mai târziu. În 1957, comuniștii au reluat colectivizarea într-un mod foarte violent. Cei care îndrăzneau să se împotrivească regimului și să nu predea cotele erau aspru pedepsiţi. Mai exact, opunerea rezistenţei se putea pedepsi cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. Potrivit unui Referat din 2 decembrie 1951, 1.009 de persoane se aflau în curs de cercetare, în stare de libertate, 2.821 de persoane se aflau în curs de judecată, 117 de persoane erau arestate, 145 de persoane erau condamnate la amenzi, iar 203 de persoane au fost condamnate la pedepse privative de libertate.

De asemenea, în noaptea de 2/3 1949 au fost deportate 17.000 de familii. Deportarea s-a dovedit a fi o măsură ilegală, deoarece decretul 83/1949 nu prevedea dislocarea și fixarea domiciliului obligatoriu. Pentru a avea însă un temei legal, decretul va fi modificat. În perioada 1947-1951, numai puţin de 40.000 de ţărani „bogaţi” au fost deportaţi în Bărăgan și așezaţi în „comune speciale”. Abia în 1956, aceștia au reușit să se întoarcă la locuinţele părăsite, găsindu-și, însă, locuinţele confiscate.

În 1957, colectivizarea va fi reluată cu un proiect pilot în zona Galaţi, rezultatele proiectului fiind considerate încurajatoare de către conducerea partidului comunist. Banatul, Dobrogea, Maramureșul și Câmpia Bărăganului erau considerate regiuni prioritare pentru colectivizare, deoarece aceste zone prezentau un grad ridicat de rezistenţă. La polul opus, Suceava a fost ultima zonă colectivizată.

Ca reacţie la sistemul cotelor impus de către guvern, în 1949 vor avea loc o serie de răscoale ţăranești. Răscoalele au avut loc în judeţele Botoșani, Radauţi, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Brașov, Târnava Mare, Făgăraș, Turda și Mureș. Răscoalele au fost reprimate de către autorităţile comuniste prin violenţă.

În ceea ce privesc arestările în rândul ţăranilor, în perioada 1951-1952, au fost arestaţi 34.738 de ţărani, printre care 22.088 erau ţărani chiaburi, 7.226 erau ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 5.504 erau ţărani cu gospodărie mică.

Sfârsitul anilor 50 au fost caracterizaţi de opresiunea și represiunea violentă faţă de ţărani. Astfel, în 1959 numeroși ţărani se aflau în sistemul concentraţionar, 5.341 de ţărani erau considerați „contrarevoluţionari”, 3.686 fiind condamnaţi, iar 1.655 în prevenţie.

Concluzii

Procesul de colectivizare s-a încheiat în mod oficial în 1962. Astfel, potrivit lui Gheorghe Gheorghiu Dej, formele socialiste de proprietate deţineau 96% din terenul arabil al ţării și 93,4% din suprafaţa agricolă. Este, de asemenea, foarte important de subliniat că Gheorghiu Dej reușise să supravieţuiască valului de destalinizare lansat de către Nikita Hrușciov.

Colectivizarea a fost un mod represiv și abuziv de accelerare a sovietizării și desfiinţare a proprietăţii private. Politicile represive ale regimului comunist instalat în România și format mai ales din alogeni au fost îndreptate împotriva poporului român dorindu-se distrugerea micii proprietăţi private și „nimicirea” principalului dușman, țăranul român.

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.