Ultimul articol scris de Nae lonescu, în seria a doua a ziarului «Cuvântul» (21 ianuarie – 17 aprilie 1938), și ultimul articol scris de el în viață, a fost redactat pentru a fi publicat în numărul de Paști al «Cuvântului». Contextul este cel al promulgării, pe 15 aprilie 1938, a Legii pentru apărarea ordinii în stat, care instituia deschis acenzura și abuzul. «Cuvântul» este suspendat în noaptea de 16 aprilie (numărul din 17 aprilie fiind tipărit, conform obiceiului, în acea noapte), prin ordinul șefului Serviciului Cenzurii din Ministerul de Interne, R. Hotineanu, la cererea regelui dictator Carol al II-lea. Până la sfârșitul lui 1938 vor fi suspendate numeroase alte publicații. «Cuvântul» nu va mai apărea până la sfârșitul vieții lui Nae lonescu (15 martie 1940, când a decedat, potrivit unor mărturii, otrăvit, la ordinul lui Carol al II-lea).
ÎNVIERE
Patimile lui Hristos m-au cutremurat întotdeauna. Nu pentru suferința Lui. Așa era hotărât, ca El să fie jertfă expiatorie; și împotriva unor hotărâri luate acolo, sus, nu putem nimic. Dar pentru singurătatea Lui. Pentru lipsa noastră de la veghea Lui însângerată. „Hristos va fi în agonie până la sfârșitul lumii; în tot acest timp, să nu dormim” (Pascal)1. Înaintea lui Pascal ne-o spusese însă El: „Stați și vegheați!”2. Am stat. Dar nu am vegheat. Am stat obosiți și pasivi și atunci când El se ruga. Se ruga nu pentru noi, desigur, ci pentru El. Dar pentru ca să aibă destulă putere în clipa jertfei, care, totuși, pentru noi se împlinea.
Noi stăm să adormim. Și asta e un păcat. Dacă Dumnezeu se îndură, mântuirea vine oricum. Pentru că Dumnezeu poate orice. Dar așteptarea e, totuși, o condiție a mântuirii. Așteptarea activă, care, altfel, se zice nădejde.
Și care e cea dintâi datorie a noastră. De la care lipsind, cădem în cel mai greu păcat – ispita deznădejdii. Nu ne mântuim prin vrednicia noastră, ci prin îndurarea lui Dumnezeu, care hotărăște într-un fel sau altul jertfa Mielului, suferința lui Hristos pentru noi. Dar prezența noastră activă la această jertfă ușurează suferința lumească, transfigurând-o. E, deci, în datoria noastră de a fi prezenți prin nădejde, un act de îndurătoare simpatie; și de sprijin. Sprijin de care oricine are nevoie. Căci s-a spus – Dumnezeu Însuși e trist când oamenii își întorc dragostea de la El.
Să nădăjduim, deci: mărturisind nădejdea prin prezența noastră la jertfa Mielului. E cea dintâi datorie, pentru că numai prin această jertfă a fost făcută cu putință mântuirea și pentru că, în afară de noi, jertfa e îndestulătoare pentru mântuire.
Hristos adevăratul Dumnezeu, cu moartea Lui călcând și înfrângând moartea noastră, nu a sfărâmat numai atunci porțile iadului, silindu-l să-și verse morții – dar a asigurat prin jertfa Lui învierea noastră.
Nu știu de ce sunt așa de trist când mă gândesc că oamenii își închipuie azi că totul e prefigurație și simbol! Hristos a murit pe cruce. Cu adevărat. Și a înviat a treia zi. După trup. Cu adevărat. Deschizând pentru noi porțile Raiului, când, prin moartea Lui, vom învia noi înșine cu adevărat din morți.
De aceea nădăjduiesc.
Și, mărturisind un botez întru iertarea păcatelor,
Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!
- Vezi: Blaise Pascal, Les pensees sur la religion et sur quelques autres sujets. Paris, 1670, XIV. Jesus-Christ, p. 143. Vezi și ed. în limba română: Pascal, Cugetări. București: Editura Științifică, 1992, p. 374.
2. Vezi: Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetul 13; Evanghelia după Marcu, capitolul 14, versetul 34; Evanghelia după Luca, capitolul 21, versetul 36.
3. Versete din Simbolul de credință (Crezul) ortodox.
Publicat în Opere, Vol XV, p. 367
