La noi pe stradă nu îi aștepta nimeni pe americani

2

Piata BuzestiPe strada pe care am locuit eu în copilărie locuia un om. Îl știam de Călugăru. Nu era mut. Dar nici nu vorbea. Și nimeni nu îl vedea zâmbind niciodată. Fața lui era împietrită. Nu știam de ce. Când am mai crescut, mi-a povestit mamaia.

Pe 4 aprilie 1944, nu era acasă în timpul bombardamentului american. Avea casă, soție și trei copii. Când s-a întors, nu mai erau nici casa, nici soția, nici copiii. Nu mai era decât un morman de moloz. O bombă căzuse exact pe casa lui. Cu copiii și cu nevasta în ea. A muncit mult să scoată ce a mai rămas din ai lui. Bucăți la propriu a scos. L-au mai ajutat niște vecini să le găsească. Cât au putut și ei. Trebuia să facă înmormântare creștinească și a făcut-o. Cu soroace, cu tot ce trebuie, ca la carte. A respectat tot ce i-au spus babele că trebuie să facă, ca asa se făcea din bătrâni. Și l-au și ajutat, că atunci se făcea clacă, când cineva avea nevoie. Nu era cu firme de pompe funebre, care fac până și coliva.

Încet, încet a curățat locul, a ridicat repede iar o casa mică, ce-i mai trebuia așa mare?, și apoi a trăit. Mult. Peste 90 de ani. Când a rămas singur, avea până în 30 de ani. 40 de ani a trăit singur. Deși era bărbat tânăr, în putere, gospodar, nu i-a mai trebuit familie.

Doar la bătrânețe, spre 70 de ani, a luat pe tanti Veta, o femeie bătrână și ea, dar ceva mai tânără ca el. O luase întâi în chirie, ea venise din Oltenia mai spre bătrânețe, după ce și ei ii muriseră toți, nu mai știu din ce cauză. Si nu mai am pe cine să întreb. Dacă a văzut-o că e la locul ei, a ținut-o. Si ea a rămas. Nu îmi mai aduc aminte de ce nu plecase la război, nu știu de ce nu l-a prins bombardamentul din 44 în București și nu pe front. Si nici nu mai am pe cine să întreb.

Călugăru avusese și serviciu, la fabrică, la Timpuri Noi. Acuma acolo sunt niște clădiri de birouri, goale. Dar pentru că avea pământ, era și florar. Se vedeau din stradă brazde întregi de flori, care parcă erau puse ca să acopere mormintele din sufletul lui ale copiilor și ale soției. Atunci florile nu veneau din Olanda. Trăia bine din flori. Din flori și din căpșuni. Că avea ceva pământ. Avea și pensie, nu-i lipsea nimic. Sau, dacă îi lipsea, cine să știe? Că nu l-a auzit nimeni să se vaite. Niciodată. Nici atunci când i-a secerat moartea familia.

Mai făcuse o cameră și încă una, că mai băga oameni în chirie. Desi nu vorbea deloc, poate nici nu vroia să stea chiar singur. Oamenii care veneau în chirie și apoi plecau era un fel de familie a lui. Așa o luase și pe tanti Veta, în chirie mai întâi. Apoi s-a gândit că nu are cine îl înmormânta, când o veni vremea. Si tanti Veta nu a zis nu.

Nu vorbeau mult nici între ei. Călugăru nu vorbea. Ea nici ea, deși era olteancă. Poate vorbeau doar cu morții ce locuiau în sufletele lor. Era un fel de Sihăstrie dintre flori acolo la ei. Bine, vorbeau cu florile. Se auzeau din stradă. Lumea zicea că sunt ciudați. Că așa trebuie lumea să zică ceva și despre ce nu o privește. Dar de ce sa fie ciudați? Că nu mai aveau nimic de spus decât florilor și nu oamenilor?

Si cam asta a fost viața unui om, de pe strada copilăriei mele de sub dealul Văcăreștilor, care s-a însingurat așa de tare că toată lumea ajunsese să îi spună Călugăru. Deși numele lui nu era Călugăru. Si nici călugăr nu era. Nu mai îmi aduc aminte care era numele lui. Și nu mai am nici pe cine să întreb. Pentru că nici strada copilăriei mele nu mai e, nici oamenii de atunci nu mai sunt.

Ce îmi aduc aminte însă perfect e că la noi pe stradă, nu îi aștepta nimeni pe americani. Fuseseră.

Autor: Alexandru Stan

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.