Pe Vasile Voiculescu l-am întâlnit prima oară la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altă dată.
M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă. L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului «Limpezimilor», pe care-l vizita adesea, și-n redacția «Gândirii», unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul «Pârgăi», totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).
Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și-acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii.
Poet și medic harismatic
Totuși, extrem de uman în manifestările sale, medic lipsit de orice venalitate, asemănători biblicilor „doctori fără de arginți”. Voiculescu găsea mereu prilejul de a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă patul celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente, plătite din punga sa. Creștin-ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste creștină.
Seraficul și, în același timp, dionisiacul poet Voiculescu nu se mărginea să fie doar un minunat coleg de breaslă, oricând afabil și afectuos, ci, odată, spre sfârșitul iernii anului 1932, când fetița mea, în vârstă de un an, contactase o pneumonie, bunul și generosul medic a răspuns îndată solicitării părintelui îngrijorat și a venit la căpătâiul micuței bolnave. După consultație, am vrut, bineînțeles, să-i achit cuvenitul onorariu. El s-a simțit profund jignit și aruncând banii pe masă, mi-a spus: „Procedând astfel, mă rănești în dragostea mea de om și creștin!”.
Blândul samarinean care, în profesiunea sa, colindase, cândva satele, pentru „a doftorici” pe betegii și nevoiașii lor, a înțeles să scrie și o carte de popularizare a medicinei „Toate leacurile la îndemână” (1935), încă un semn a netârguitei lui dăruiri.
Bogăția poeziei lui Voiculescu
Am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic „doctor fără de arginți”. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară și acum, multe bucăți, ca de pildă, «Pe decindea Dunării», splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton din care reproduc câteva strofe: „Pe decindea Dunării, la vale,/ Printre triste miriști cu ciulini,/ Trece-n baltă legănat, agale,/ Un chervan cu coviltir de rogojini/…Omul stă cu capul gol și mână,/ Înfundat în maldărul din car;/ Și-a ațipit, cu jordia în mână/ se tot duce drum fără hotar./ Cât un urs întins, el dormitează/ Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi/ …„Foaie verde, firul peliniții”/ Cântă cărăușul cătinel/ Și treziți, cu el odată cântă Sciții/ Ce-au trecut, cândva, prin stepă, ca și el!”.
Poezia lui Voiculescu, variată și, aș putea spune, contradictorie ca tematică, surprinde tocmai prin diversitatea și înnoirea motivelor abordate. Versuri viguroase și aspre evocă priveliștea agrestă ori carpatică, lângă elementarele energii vitale ale naturii și colțurosului om campestru, cu ecouri ancestrale; poemelor cu expresii pietroase, cioplite parcă din silexul dacic, sugerând un climat de primitivism rural, le urmează „poemele cu îngeri”, creând o pitorească și insolită lume, amestec de paradis terestru și rustic tărâm domestic, unde angelicele făpturi, aclimatizate mediului uman, își pierd, adesea, ingenuitatea diafană, pentru a deveni simple prezențe agricole, săvârșind munci hesiodice.
Critici care, ca Al. Piru, au văzut în autorul «Urcuș»-ului un poet quasi-monocord, „în esență pictural sau narativ”, cu excepția sonatelor postume, au greșit, firește. În realitate, lirica lui Voiculescu, se diferențiază, ca teme, de la «Țara Zimbrului» la «Pârgă», de-aici la «Poeme cu îngeri» și de la acestea la «Destin», fără să mai amintim excelentele sonete și bogăția lexicului atât de inedit, împrospătat cu vocabule nu numai regionale dar și cu o culoare arhaică.
Detenția, boala și trăirea mistică
Ultima oară l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg, în casa lui Ion Pillat, în începutul lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale, răsturnări social-politice, și, îndeosebi, îl înspăimântau incertitudinile. Cuprinși amândoi de-o tristă presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit adânc în ochi, ca și cum ne-am fi luat rămas bun pentru eternitate. Eu am plecat spre un viitor sumbru cutreierat de ură și suferințe, el pornea spre descoperirea unui neașteptat clocot liric și spre adâncirea pietății creștine care avea să-i fie supremul refugiu…
Credința religioasă, derivată cu timpul, într-un pathos mistic și ajuns aproape la paroxism, în anii bătrâneții poetului, i-a cauzat blândului, dar prea zelosului ortodox, mari necazuri. Încercând să se inițieze în practica ascezei și frecventând un cerc de teologi avizați, febrilul creștin, după ce cunoscuse durerea pierderii soției sale, a trebuit să cunoască și amărăciunea întemnițării. Celor câțiva ani de detenție, le-au succedat săptămâni întregi de mizerie și chinuitoare boală; sfârșite – unică consolare – în rugăciuni fierbinți și-n moarte. Marele poet și samariteanul medic s-a stins din viață la 26 aprilie, 1963.
(Preluat din manuscrisul «Radu Gyr, Calendarul meu», publicat în parte la Editura Ex Ponto, 1996 și INEDIT online de Atitudini.com)
«Amintirea»
Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea
Uitată-n colțul mesei, unde moare.
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini și-a holbat privirea.
Perdele lungi țin calea către soare…
Păianjenii și-au întrerupt urzirea.
Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veșted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală,
Picând domol în umbra liniștită…
Și floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală
În apa vremii veche și clocită.
«Noul mag»
Am obosit de-atâta așteptare
Cu ochii sus pe cer…
Și steaua vieții tot nu mai răsare.
De astăzi însă n-o mai cer.
Plec singur spre locașul de-nchinare,
Spre Staulul râvnitului Mister.
Luceafărul menit ca să-mi răsară
Atât a zăbovit,
Că nu mai vreau să știu dacă s-a stins,
Ori eu dac-am orbit…
Nu mai aștept lumina dinafară:
O alta-n mine tainic s-a aprins
Și arde-n fund pojarnica ei pară,
Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –
Cu ochii-ntorși spre ea pornesc la drum.
«Trec vremile»
Trec vremile… ca niște ape
Și fața lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmășeală
Și din șuvoaiele de apă.
Ca-n încleștarea agoniei
S-afunda iar și iar se suie.
Izbește-n porțile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Și iar s-afundă… și se suie!
«La poarta Paradisului Pierdut»
Azi am trecut s-o văd, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit…
Podoaba-n zdrențe-i spânzura uscată,
Rugini a prins frunzișul răvășit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alții azi l-au ocolit.
E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Și, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porți m-așteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.
Și-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neîndurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutură spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.
Din volumul «Pârgă», 1921
«Iubire îmbătrânită»
De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;
Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;
Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură și seară,
Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii.
Din volumul «Destin», 1933
«Durerea»
Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calca, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, craiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu știe… Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.
Din volumul «Poeme cu îngeri», 1927
