Cine a fost evreul Elias, filantropul din banii căruia s-a ridicat marele spital

Cine a fost evreul Elias, filantropul din banii căruia s-a ridicat marele spital din Capitală. El şi-a donat toată averea Academiei Române. Industriaş, bancher (fiind preşedintele şi acţionarul Băncii Generale Române), moşier şi filantrop evreu, cetăţean român, ales post-mortem (1993) membru al Academiei Române.

Jacques Menachem Elias, un mare bogătaş de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a avut proprietăți și afaceri în toată lumea, pe care le-a lăsat moştenire Academiei Române. Jacques Menachem Elias, care a dat numele uneia dintre cele mai cunoscute unităţi medicale din ţară, Spitalul Elias, a fost unul dintre cei mai bogaţi români, dar şi un mare filantrop.

S-a născut la Bucureşti în 1844, într-o familie de evrei de rit spaniol (sefard), tatăl său numindu-seMenachem H. Elias. Din testamentul său aflăm că a avut doi fraţi care aumurit la Viena. A trăit 79 de ani, decedând pe 14 mai 1923, fără să fie căsătorit vreodată şi nu a avut nici urmaşi. El a primit cetăţenia română abia în anul 1880, printr-o procedură de urgenţă, la cererea regelui Carol I. De altfel, Elias i-a şi fost consilier regelui Carol I, fiind de un real ajutor regelui în zona economică. Filantropul avea proprietăţi şi afaceri în toată lumea, iar în vechiul judeţ Putna stăpânea, la Sascut, un prosper târg odinioară, fabrica de zahăr din localitate, 1.300 de hectare de pădure şi teren arabil. Totodată, era proprietarul moşiei Dârvari, a hotelurilor «Continental» si «Patria» din Bucureşti, dar și a numeroase case din Capitală. Mult mai impresionantă era fișa proprietăţilor din străinătate, adică 9 imobile mari, situate în centrul Vienei, cu un total de 1.300 de camere, magazine, birouri etc. Valoarea estimată a proprietăţilor era de 22.798.687 lei, acestea producând o chirie anuală de 342.640 lei aur, două mine de mercur în Dalmaţia şi actiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin.

„Ceea ce l-a deosebit pe Elias de ceilalţi avuţi a fost un testament neașteptat, prin care a lăsat toată averea Academiei Române, dar testamentul în cauză, chiar daca a fost autentificat în Bucuresti , la fostul Tribunal Ilfov, se află în copieși în păstrarea Arhivelor judeţului Vrancea, fiind trimis, la moartea lui Elias, Prefecturii Putna, de către executorii testamentari, pentru ca această instituţie să binevoiască a urmări, din punct de vedere legal, punerea în aplicare”, spune istoricul Florin Dârdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

În anul 1993, Jacques Elias a fost ales membru post mortem al Academiei Române. Prin testamentul scris cu nouă ani înainte de a muri, Jacques M. Elias a stabilit ca succesor al întregii sale averi Academia Română. Totodată, el a înfiinţat o fundaţie care îi poartă numele, fundaţie care în 1934 a achiziţionat un teren de la Crucea Roşie pentru construirea Spitalului Elias din Capitală. În 1938, când a fost dat în folosinţă, Spitalul Elias era cel mai modern din Europa, având 200 de paturi şi un senatoriu. El spunea că familia lui este una bogată şi că nu avea nici un rost să lase moşteniri unor oameni care aveau din ce trăi. A desemnat Academia Română ca legatară universală, dar n-a uitat în testament pe săracii oraşului Bucureşti, cărora li se distribue în fiecare an de Crăciun şi de Paşti, ajutoare din fondul special Elias. N-a uitat nici de Azilul de noapte, nici de Societatea de Salvare, de Societatea pentru profilaxia tuberculozii, precum şi de diferite spitale şi societăţi de binefacere. A instituit bursa pentru studenţii meritoşi. Chiar birjarului său i-a lăsat o sumă prin testament. „Şi-a adus aminte până şi de servitori, de câţiva funcţionari mai mici”, scrie Ion Coja într-o lucrare închinată lui Elias.

Jacques Eliasa trăit modest şi a locuit într-un apartament obişnuit din Bucureşti.

El a murit pe 14 mai 1923, în Bucureşti iar la înmormântarea sa a participat întreg guvernul român.

„Importanţa socială a testamentului lui Jacques Elias nu stă numai în aceea că el aminteşte tradiţiile acestei ţări în ce priveste datoriile clasei avute faţă de obşte, ci şi faptul că el lasă întreaga avere pentru cultură. Se vor face din banii săi şcoli, unde se vor primi elevii, fără deosebire de naţionalitate. El a înteles că aceea ce lipseste ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană, pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit”, scria Nicolae Iorga într-un articol publicat la puţin timp după moartea lui Elias.

După moartea lui Elias, mai multe rude au cerut anularea testamentului şi au fost ani de luptă în instanţă pentru averea filantropului. Rudele au primit bani pentru a-şi retrage pretenţiile.

„Viaţa, sentimentele nobile şi patriotismul lui Jacques Elias merită într-adevăr a servi de pildă tuturor cetăţenilor acestei ţări: a muncit fără odihnă până la cele mai adânci bătrâneţi, a adunat ca o albină, fără a cheltui pentru sine decât strictul necesar unui trai de o modestie exemplară şi a destinat apoi tot fructul muncii sale realizării unui măreţ ideal, care este înălţarea patriei, prin crearea de instituţii de cultură, de preferinţă de cultură practică şi înfrăţirea fiilor ei prin tovărăşie de muncă, de bucurie şi de suferinţă” – Grigore Anatipa

Prin testamentul său, redactat la 2/15 decembrie 1914, cum nu avea nici ascendenţi şi nici descendenţi în viaţă, el a desemnat ca legatar universal Academia Română, căreia îi lasă toată averea mobilă şi imobilă „oriunde s-ar afla această avere, în ţară şi în străinătate” (evaluată pe atunci la 1 miliard de lei). Conform dorinţei sale, Academia Română a înfiinţat o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită «Fundaţia Familiei Menachem H. Elias»”, întreaga avere urmând să fie consacrată promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi.

Fundaţia a fost denumită după tatăl său.

Testamentul său prevedea acordarea de finanţări pentru următoarele obiective:

„În special va avea obligaţiunea de a construi şi întreţine la Bucureşti, un spital de cel puţin 100 de paturi în condiţiunile cele mai moderne… În acest spital, se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliţi şi de orice altă credinţă; se vor da consultaţii şi medicamente gratuite”. Acest spital poartă denumirea de Spitalul Elias; dezvoltarea instituţiilor de cultură; construirea de şcoli „pentru elevi israeliţi şi de orice altă credinţă” şi de cantine şcolare; acordarea anuală de premii şi burse Jacques Elias pentru copiii săraci; acordarea de fonduri pentru Universitatea Carol I, pentru Facultatea de Medicină din Bucureşti, multor alte spitale şi leagăne pentru copii; acordarea de donaţii templelor şi şcolilor evreieşti de rit spaniol din Bucureşti şi Viena.

Gestul său de filantropie a fost elogiat de către contemporani, Nicolae Iorga vorbind despre „acest mare exemplu de generozitate umană”, iar Grigore Antipa, vicepreşedintele Academiei Române, în cuvântul rostit la Templul cel mare al israeliţilor de rit spaniol din Bucureşti, la puţin timp după moartea marelui filantrop, a amintit pilda dată de Jacques Elias care „şi-a destinat tot fructul muncii sale realizării unui măreţ ideal, înălţarea patriei prin cultură”.

Din Consiliul de Conducere şi Administraţie al Fundaţiei au făcut parte, de-a lungul timpului: prinţul Barbu Alexandru Ştirbei, academicienii: Ion Bianu, Gheorghe Ţiţeica, Grigore Antipa, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Simionescu, Dumitru Voinov, George Marinescu, David Emanuel, Constantin Ion Parhon, Mihail Sadoveanu, Andrei Rădulescu, Traian Ionaşcu, Ioan Ceterchi, Nicolae Cajal, Victor Sahini, Aurel Iancu şi alţi intelectuali de marcă.

La 15 noiembrie 1938, în prezenţa Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia şi a Reginei Elena, precum şi a altor personalităţi din ţară şi din străinătate, a fost pus în funcţiune „Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias”, cel mai modern spital din Europa acelor vremuri deschizându-şi porţile ambulatoriului, spitalului şi sanatoriului, destinate în întregime „bolnavilor de ambele sexe”, indiferent de religia lor.

Onoruri acordate

Ca mărturie a gratitudinii pentru serviciile aduse ca „proprietar şi bancher” (Banca Generală) sau ca „întemeietor al industriei zahărului”, Regele Carol I i-a acordat numeroase titluri de onoare, ordine şi medalii:

Titlurile de „cavaler” şi de „ofiţer” al Ordinului „Steaua României” (în 1889 şi 1901);

Titlurile de „ofiţer” şi de „comandor” al Ordinului „Coroana României” (în 1891, respectiv în 1909);

Medalia „Meritul Comercial şi Industrial” clasa I (în 1913).

Jacques M. Elias a fost declarat cetăţean de onoare al Bucureştiului.

Numele său a fost dat unei străzi centrale din capitala României şi liceului din Sascut, localitate strâns legată de viaţa şi activitatea sa.

În anul 1993 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Jacques Elias: un patriot generos

(Articol publicat în ziarul „Ziua” pe 23.01.2006)

La 14 mai 1923 se stingea din viaţă bancherul Jacques Elias şi ziarele vremii consemnau că a trăit modest intr-un apartament din Piaţa Sf. Gheorghe, a dobândit o avere fabuloasă prin mijloace corecte şi a dezminţit o legendă, cum scria ziarul «Presa»: „N-a fost egoist, n-a fost un harpagon. A adunat multe milioane, dar prin mijloace corecte. În deosebire de cei care au adunat averi imense şi le-au risipit în străinătate…, J. Elias moare lăsând în ţară, pentru scopuri culturale şi naţionale, aproape un miliard de lei… a făcut un gest nobil, generos, altruist, tot ce a adunat a lăsat ţării sale pentru care dovedeşte acum că a avut o dragoste firească, iar pe frontispiciul instituţiilor ce se vor crea cu averea lui să nu se graveze numele lui, ci al părintelui”.

Despre viaţa lui se ştiu destul de puţine lucruri. Evreu de rit spaniol, J. Elias s-a născut la Bucureşti, în anul 1844 şi, cum scria acad. Nicolae Cajal, „Departe de zgomotul lumii, a dus o viaţă sobră, de o mare discreţie, preocupându-se de afacerile băncii sale (Banca Generală), ale întreprinderilor din ale căror Consilii de Administraţie făcea parte, sau de acte de binefacere”.

Era cunoscut şi apreciat la Viena şi Bucureşti ca un fin intelectual care, dincolo de activitatea sa, avea preocupări umaniste. În semn de gratitudine pentru serviciile aduse ca „proprietar şi bancher în Capitală”, sau ca „bancher şi întemeietor al industriei zahărului”, regele Carol I l-a distins adesea cu ordine şi medalii cum au fost: titlul de cavaler şi, respectiv, de ofiţer al Ordinului Steaua României (1889, 1904), titlul de ofiţer şi comandor al Ordinului Coroana României (1881, 1909), Medalia „Meritul Comercial şi Industrial” (1913).

O adevărată revelaţie avea să fie Testamentul său, alcătuit la 2/15 dec. 1914 şi deschis după încetarea sa din viaţă, şi care dezvăluia o personalitate de o exemplară generozitate şi ataşament faţă de România. Astfel, în ziarul «Viitorul» se scria:

„Felul cum a testat imensa sa avere, lărgimea sa de vederi, prin care el nu s-a oprit la distincţii religioase, ne arată că ne aflăm în faţa unui suflet mare de bun român. A văzut în Academia Română instituţia supremă a culturei, în care încrederea lui a fost deplină; a văzut în cetăţeanul român, indiferent de rit, o fiinţă ce trebuie ajutată cu inima caldă; şi a dat în modul acesta cel mai frumos exemplu de obiectivitate şi de filantropie înţeleaptă”. Câteva zile mai târziu, în acelaşi ziar se putea citi: „Fapta unui mare om de inimă nu trebuie lăsată în umbră şi uitare pentru că, împreună cu recunoştinţa ce trebuie sa o purtăm autorului, este şi necesitatea exemplului bun, care ne conduce”. În «Neamul românesc», N. Iorga, bunăoară, sublinia faptul ca J. Elias aminteşte de tradiţia marilor boieri de odinioară: „Dar importanţa socială a testamentului lui J. Elias nu stă numai în aceea ca el aminteşte de tradiţiile acestei ţări în ce priveşte datoriile clasei avute către obşte, ci faptul ca el şi-a lăsat întreaga avere pentru cultură… El a înţeles că aceea ce lipseşte ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană…”.

În «Adevărul», Eugen Filloti anticipa că „o vastă operă de binefacere se va desfăşura de această Fundaţie şi nenumăraţi oropsiţi ai destinului vor binecuvânta memoria generosului donator”. Este şi expresia unui crez, cum nu se poate mai simplu formulat: „Iubirea pentru toţi… ştiinţa e a tuturora şi pentru toţi… învăţătura este tot ce are omenirea mai frumos şi mai de preţ”.

Valoarea lui este deplină prin ceea ce a făcut, căci, ne învaţă un înţelept, orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu este nici un cuvânt care să contrazică fapta.

La 5 iunie 1923, în cadrul şedinţei Academiei Române se citeşte testamentul lui J. Elias prin care Academia Română era desemnată ca „legatar universal”, lăsându-i „întreaga sa avere mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla această avere în ţară şi în străinătate”. Şi continuă: „Impun legatarului universal următoarele sarcini: să înfiinţeze şi să stăruie a se recunoaşte ca persoană juridică o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică, numită Fundaţia Familiei Menachem H. Elias, cu sediul la Bucureşti.

Fundaţia Familiei M.H. Elias va avea ca scop a întemeia, întreţine, dezvolta şi ajuta instituţiile de cultură, de preferinţă de cultură practică, precum şi opere de asistenţă publică şi de binefacere, ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de preferinţă prin muncă. În special va avea obligaţia de a construi şi întreţine în Bucureşti un spital cu cel puţin o sută de paturi în condiţiile cele mai moderne şi perfecţionate; acest spital se va numi: „Spital fondat de Familia Menachem H. Elias”. În acest spital se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliţi şi de orice alta credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite”.

Analizând testamentul, acad. Mircea Paul Cosmovici apreciază că acesta „ne permite, prin claritatea şi profunzimea dispoziţiilor sale, să conturăm imaginea unei personalităţi complexe, caracterizată mai ales prin inteligenţă şi generozitate, un exemplu pregnant al valorilor epocii”, dovedind, în acelaşi timp, „o impresionantă cultură juridică”.

În şedinţa din 1 iulie 1923, Academia Română omagiază personalitatea lui J. Elias şi asigură că va împlini misiunea încredinţată, angajându-se să administreze şi să înmulţească averea primită, folosind-o în scopuri culturale şi filantropice. La sfârşitul documentului emis cu acest prilej se scrie: „Dormi în pace, nobil binefăcător, căci Academia Română consideră ca o datorie de onoare de a lucra şi veghea la realizarea gândurilor tale umanitare şi patriotice, spre pomenirea numelui tău şi a părintelui tău iubit şi spre gloria ţării, în care ai trăit şi care a produs asemenea suflete nobile”.

În anul 1925, Academia Română, în calitate de legatar universal, şi Emanuel Pantazi, în calitate de executor testamentar, înfiinţează «Fundaţia Familiei Menachem H. Elias». Fundaţia urma să fie condusă de un consiliu de conducere şi administraţie împreună cu un comitet format din trei persoane, doi creştini şi un israelit. Din primul comitet făceau parte: prinţul Barbu Alexandru Ştirbei, Herman Marcu Hornstein şi Emanuel Pantazi. Academia a ales ca delegaţi titulari pe I. Bianu, Gr. Antipa, G. Ţiţeica, D. Gusti şi ca supleanţi pe V. Babeş. C. Rădulescu-Motru, C. Murnu şi N. Vasilescu-Karpen.

Atunci, averea era formată din mai multe imobile în Bucureşti şi Viena, moşii în ţară, efecte publice şi acţiuni în ţară şi străinătate. S-a înfiripat o frumoasă tradiţie la cultivarea căreia au contribuit, prin ani, personalităţi ca Gh. Ţiţeica, Gh. Marinescu, David Emanuel, G. Murnu, Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Ştefan Bălan, Gh. Mihoc, Traian Ionaşcu şi cel care este mereu prezent în inimile noastre, Nicolae Cajal.

„O mare opera umanitară, ştiinţifică şi culturală”

Scriind despre istoria Spitalului Elias, Vasile Stănescu, secretarul general al Fundaţiei Elias, descrie pe larg împrejurările, nu întotdeauna favorabile, prin care a trecut Academia Română pentru a îndeplini dorinţele testatorului. Aflăm astfel că, după zece ani, Academia încă nu reuşise să-şi împlinească misiunea, Em. Pantazi afirmând că „orice amânare ar fi nu numai o impietate, dar ne pune în faţa unei grave răspunderi”. În adunarea generală din 26 mai 1932 se aprobă cumpărarea unui teren şi începerea construcţiei Spitalului a demarat un an mai târziu pe un teren de 12.000 m.p., lucrările fiind terminate în anul 1939. Planul a fost conceput de cunoscutul arhitect Constantin Popovici (atunci la Viena), iar antreprenorul lucrării a fost marele inginer Emil Prager. Spitalul avea trei secţii – ambulatoriul de consultaţii cu spital de urgenţă, spitalul propriu-zis de medicină internă cu 150 de paturi şi un sanatoriu cu 48 de paturi -, la care se adăugau locuinţe pentru personalul medical, administrativ şi de serviciu. În Spital mai erau secţiuni speciale de hidroterapie, fizioterapie, electroterapie şi nouă laboratoare speciale pentru necesităţi practice şi ştiinţifice. Costul construirii şi dotării ultramoderne a spitalului a fost apreciat la 130 de milioane de lei şi era considerat ca una dintre cele mai moderne şi înzestrate unităţi de acest fel, care „nu are pereche în lume”.

Primul director al spitalului a fost D. Danielopolu, care fusese medicul lui J. Elias şi care a avut un rol hotărâtor în proiectare şi organizare, iar dintre medici amintim doar pe Ion Făgăraşanu, C.C. Parhon, D. Bagdazar, V. Tomescu.

Cu prilejul deschiderii, Gr. Antipa, după o trecere în revistă a activităţii Fundaţiei, considera Spitalul ca o „mare operă umanitară, ştiinţifică şi culturală”. Aducând un omagiu lui J. Elias, sublinia: „Căci îndelungata sa existenţă l-a convins – şi prin exemplul dat de el povăţuieşte şi pe alţii – că numai prin astfel de fapte şi opere umanitare şi prin viaţa comună în instituţii de binefacere şi de cultură… se poate dezvolta, între cetăţenii de origine etnică diferită şi populaţia băştinaşă a ţării, acea comunitatea de gândire şi simţire, acea legătură sufletească cu pământul ţării şi acea identificare cu interesele ei vitale, care sunt atât de necesare pentru a forma din toţi o naţiune şi pentru a face ca ţara în care s-au născut şi trăiesc, să le devină şi adevărata lor patrie, de care rămân legaţi pe vecie, ei şi urmaşii lor”.

Bilanţul primului an a fost mai mult decât încurajator, atât sub aspectul numărului de bolnavi trataţi, cât şi al activităţii ştiinţifice, dar desfăşurarea evenimentelor avea să fie potrivnică, dramatică chiar. A început războiul… La sfârşitul anului 1940 un etaj a fost pus la dispoziţia Misiunii Militare Aeronautice Germane şi, în 1941, întreg spitalul. Cine se gândea atunci că acesta era doar începutul unor acte samavolnice. La 23 august 1944, Spitalul a fost pus la dispoziţia armatei sovietice. La 15 ianuarie 1948, fără acordul Fundaţiei, printr-o dispoziţie administrativă, spitalul a intrat în reţeaua Ministerului Sănătăţii, într-un act de sfidare a prevederilor testamentului. Să amintim că 1948 a fost şi anul în care Academia Română a devenit Academia Republicii Populare Române şi ce a însemnat acest fapt pentru ştiinţa şi cultura noastră. În ciuda unor demersuri justificate, situaţia s-a menţinut până în 1960, când era periclitat şi patrimoniul din străinătate, şi Fundaţia a revenit la statutul dorit de J. Elias. E un fel de a spune, fiindcă, până în 1989, s-au exercitat presiuni puternice ca Academia Română să accepte transferul Spitalului în proprietatea statului, încălcându-se astfel testamentul acelui om generos al cărui exemplu ar fi trebuit urmat. Pentru Fundaţie, perioada cea mai grea a fost 1978-1989, când, practic, nu şi-a putut exercita dreptul de administrare a bunurilor mobile şi imobile.

După 1989, prin Decretul nr. 16 / 4 ianuarie 1990, Consiliul F.S.N. a decis trecerea Spitalului Elias în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. În 1993, J. Elias a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Abia în anul 2002, Spitalul revine în subordinea Academiei Române, dar, până în acest an… Evenimentele se ştiu.

Acum, când biruit-a gândul cel bun, când sperăm că Academia Română şi Fundaţia şi-au reintrat definitiv în drepturile fireşti, putem avea convingerea că, aşa cum a scris N. Cajal, „vor acţiona pentru consolidarea moştenirii… şi vor veghea la utilizarea rezultatelor în scopuri exclusiv umanitare şi pentru promovarea ştiinţei şi culturii româneşti”. Noul Consiliu de Administraţie interimar are ca preşedinte pe acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Romane şi este format din acad. Maya Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române, prof. Vasile Stănescu, prof. dr. Leonida Gherasim, membri de onoare ai Academiei Române, dr. Doina Dimulescu, conf. Vlad Iliescu şi conf. Ani Ladan.