Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de a trăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.
Mitocanul s-a născut supărat şi contra! Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.
Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într-o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.
Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.
Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind orice activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii, ca şi artiştii, trăesc departe de ceea ce se cheamă societatea noastră.
Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă într-o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai la cinematograf, după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar, totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alături de regi şi de sfinţi.
Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales în Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresiva disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărui nevastă e adesea o estetă), se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.”
Arhitect George Matei Cantacuzino
A fost fiul diplomatului N. B. Cantacuzino. Născut la Viena la 23 martie 1899, la vârsta potrivită va urma cursurile liceale la Montreux şi Lausanne. Ulterior va studia arhitectura la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Paris, secţia arhitectură. În pictură, va fi elevul lui Othon Friez şi al lui Aro Jo.
În ţară, a fost deputat între anii 1931-1933, iar între 1942-1948 a fost profesor suplinitor de istoria şi teoria arhitecturii.
Printre construcţiile importante pe care le-a construit se numără Palatul Crissoveloni, Palatul Elisabeta, Arsenalul de aviaţie de la Braşov, Hotelul Belona de la Eforie, Hotelul Rex de la Mamaia, Palatul Creditului Industrial din Piaţa Universităţii din Bucureşti ş. a.
Între anii 1948-1953 a fost trimis la închisoare de comunişti. După ieşirea din închisorile politice comuniste, între 1953-1956, a fost funcţionar la Direcţia Monumentelor Istorice, ulterior ocupându-se de restaurarea unor ctitorii din nordul Moldovei.
A scris mai multe lucrări de specialitate, de o anumită valoare şi care indică o solidă cultură a autorului acestora.
A murit la Iaşi la 1 noiembrie 1960. A fost înmormântat în Cimitirul «Eternitatea» din Iaşi.
„Nimic nu este mai viu, sau ar trebui să fie mai viu decât o casă. Dar cine dă casei acest suflet inițial? Cei cari o locuiesc? Nu. Atunci? E treaba ta, tu care ești arhitect, să dai fațadelor priviri și încăperilor sonoritatea vieții. Numai cu această condiție arhitectul este un creator… de nu, el rămâne un simplu făcător de decoruri tot atât de artificiale ca cele de pe scena unui teatru. A face decoruri se poate învăța. Sunt reguli, calapoade, ba chiar rețete pentru acest soi de meserie. A da viață însă unei case, fie ea cât de simplă, nu se învață. E un dar pe care-l ai sau nu, cu care te naști…un har care nu se găsește nici la școală, nici în biblioteci, e un soi de simț al spațiilor și al destinului care se pătrund, dând naștere acestui joc de forme care se chiamă ” arhitectură” – G. M. Cantacuzino
„Arta este triumful lungii răbdări a nesfârșitelor rânduri de generații suprapuse. De aceea, a face istoria arhitecturii ar însemna să refaci istoria lumii și a trata despre filosofia arhitecturii ar însemna să atingi toate subiectele, covârșitor de grele, asupra cărora a îmbătrânit înțelepciunea.
În cele ce urmează, dorim să precizăm unele reflexiuni, născute fie pe șantier, fie în decursul unor călătorii, care vrând nevrând, ne-au dus în domeniile fără de țărmuri ale istoriei și ale metafizicii.
Cititorul să le considere ca simple încercări care au fost scrise în căutarea unei discipline, astăzi când relativul domnește, atât de covârșitor în toate ramurile vieții. Această preocupare ni se pare cu atât mai întemeiată cu cât la noi, efortul pentru crearea unui stil național a fost cauza unor anomalii care au adus la uitarea, aproape completă, a marilor legi clasice.
Această omitere a clasicismului, în evoluția noastră artistică contemporană, este surprinzătoare când trecutul roman este încă atât de viu, când vechea artă bisericească ne înconjoară cu exemplele ei atât de mândre, când arta populară reînnoiește mereu exemplele de vigoare și de gust, și când peisajul român cu orchestrația lui clasică te pătrunde mereu.
Cele câteva pagini ce urmează sunt primii pași în această îndrumare” – Arhitect George Matei Cantacuzino, în capitolul «Introducere Justificativă» al cărții «Introducere în Studiul Arhitecturii» al cărei autor este.
