Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948.
Eram la izolare într-o celulă de la etajul 3 a penitenciarului Pitești. Regimul la care eram supuși era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă.
Deținuții politici erau supuși la cel mai strict [regim]. Hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră, plină de gărgărițe.
Singura distracție în această izolare totală erau ploșnițele și gîndacii mari, negri.
Era greu de știut ce zi a săptămînii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter și subsol, ocupate de deținuți de drept comun care lucrau în parte în ateliere, ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.
Pe de altă parte, regimul nu reușise încă să pună o stăpînire totală pe toate rotițele vieții civile și mai existau unele tradiții care supraviețuiseră. Între acestea erau vizitele preoților la deținuții de drept comun care doreau să păstreze un contact cu religia.
Din aceste tradiții făcea parte distribuția de Paști de ouă roșii și de cozonac, oferite de populație. Vă puteți deci ușor închipui mirarea mea, cînd într-o duminică am primit și eu partea mea. Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost și mai mare cînd am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cîntau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoțită de cîntece minunate și am fost adînc mișcat, cînd am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrînd la sunetele majestuoase ale imnului «Hristos a înviat!».
Imnul fu cîntat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă privește, cînt fals, dar am urlat ca toți ceilalți și am plîns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din cîte am trăit.
Anul următor, în 1949, mă aflam de Paști la Jilava, un vechi fort transformat în penitenciar.
Toate celulele sînt la mai mult de 10 m (cota este – 14m, față de sol – n.) sub pămînt și au servit înainte ca depozit de muniții. Eram în medie 40 de deținuți în fiecare celulă, repartizați pe două etaje de priciuri, în dreapta și în stînga unui culoar de 80 cm. Pe priciuri aveam rogojini.
Nu aveam nici un preot cu noi, dar vroiam să sărbătorim Paștele. Deținutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei care vestea clipa Învierii. Trebuia să păstrăm tăcere, căci Bucureștiul se afla la 18 km depărtare și sunetul clopotului nu putea să ne parvină decît ca un slab murmur.
Cîțiva dintre noi salvaseră chibrituri și fiecare dintre noi primi cîte unul care trebuia să servească drept lumînare.
Cînd dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toții și după ce ne-am aprins chibriturile am cîntat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare.
Același cîntec ne-a parvenit de la celule vecine. Gardienii nu au intervenit.
Însă Paștele 1950 a fost pentru mine cel mai impresionant.
Eram încă la Jilava, în aceeași celulă. Eram într-o stare de mizerie și mai accentuată, mai înfometați, mai în zdrențe și din ce în ce mai dezamăgiți de carența occidentală în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în țările din răsărit, dar de data aceasta aveam un preot cu noi.
El era foarte tînăr, de o slăbiciune înspăimîntătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală și devotamentul său pentru toți acei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.
Nu mai aveam decît 3 chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecționat atunci, în chip de lumînări, mici torțe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam. Cînd sunetul clopotului de la Patriarhie ne-a parvenit, ne-am aprins făcliile și preotul a început slujba Învierii.
Torțele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roșie și făceau foarte mult fum. Fețele noastre luminate de aceste torțe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era fața tînărului preot, o față transfigurată de credință și speranță. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.
Imnul a fost cîntat cu o fervoare care a cîștigat pînă și pe acei dintre noi care nu erau credincioși. Pe fețele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost rușine.
Mai mult de 30 de ani s-au scrus de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.
Mărturia lui Dan Brătianu – Din documentele rezistenței nr. 6, AFDPR, București, 1992, pp. 22-25
