A devenit așa, un automatism, ca de 1 iunie sa incepem a ura tuturor copiilor să fie fericiți, fară să incercăm să ne oprim un pic din goana noastră nebună prin viață și să ne întrebăm: „Mă, dar copilul meu chiar este fericit?”.
În lumea creată de noi, unul câte unul, fiecare cu copilul lui, copiii sunt fericiți?
Toți am visat, de când ni s-au născut, să ii facem oameni de știință, să îi învățăm nu știu câte limbi străine, să le cumpărăm enciclopedii, să știe să citească de la 3 ani, să stie pe de rost toate poeziile si ce ii mai învăța doamna la scoală, să ia mereu premiul I, cum ia copilul vecinilor, să fie cei mai buni la tot ce fac… dar câți dintre noi și-au dorit ca acei copii să fie fericiți, pur si simplu?
Mai ales că tot noi povestim cât de frumoasă ne-a fost copilăria si cât de fericiți eram deși, în copilăria noastră, fericirea nu ni s-a tras nici de la premiul I, nici de la limbile străine cunoscute, nici de la câte poezii am reușit să memorăm, nici de la nimic din ceea ce cerem noi de la copiii noștri, în timp ce ne dorim ca ei să fie fericiți.
Am văzut, aseară, un podcast cu o ediție specială de Ziua Copilului, în care invitat era un puști de 8 ani din Botoșani care știa toate țările lumii, cu tot cu vecini și capitale, copil pe care părinții îl tot plimbă pe la toate televiziunile și podcasturile posibile pentru a arăta lumii geniul din bătătură.
Întrebat fiind de gazda podcastului dacă ii place să joace fotbal, copilul a răspuns că da, îi place, dar din păcate nu poate să joace fotbal pentru că nu are Play Station acasă. Mai trist de atât ce poate fi? Din 24 de ore, ce sa facă un copil? Să doarmă, să meargă la școală, să își facă temele, să învețe harta lumii ca să aibă părinții cu ce se lăuda sau să se joace cu copiii în fața blocului?
Acum o săptămână, o cunoștință îmi spunea că tot ce își dorește de la copilul ei de 9 ani e să facă școala undeva afară, pentru că e singura lui șansă să poată să ajungă cineva. Degeaba i-am povestit despre cazuri reale din viața mea, de astfel de nefericiți scoliți și rămași pe afară, ajunși în depresie, pe prafuri, niște neîmpliniți rupți de țară și ai lor care, când au realizat drama după o viață de om sacrificată pe altarul științei și tehnicii, prin tot felul de corporații celebre ale lumii, au clacat înfiorător. Degeaba, doamna nu voia fericirea copilului, doamna căuta doar împlinirea lui materială și atât, eventual pentru o bătrânețe fără griji pentru ea.
Realizați, măcar un pic, cât de tristă e lumea copiilor de azi?
Copilăria noastră fericită însemna ore întregi de jucat cu mingea, fie fotbal, fie Țările, fie Rațele și vânătorii, fie sărit coarda, organizam campionate, sute, mii de sărituri zilnic, ori la coardă, ori la elastic.
Când nu aveam nici minge, că se spărseseră toate, nici coardă și nici elastic, că nu se mai găsea la mercerie, ne jucam Atinselea pe cocoțate, Omul negru, Mațe încurcate, Sticluța cu otravă, Lapte gros, etc. Ore întregi, zi de zi, până se lăsa întunericul, când vedeam câte o siluetă cu o joardă în mână și știam că e gata, era mama vreunuia dintre noi și se spărgea gașca.
Nu ne era foame, nu ne era frig, nu urcam în casă indiferent de ce necesitate am fi avut, de frică să nu ne oprească ai noștri acolo și să pierdem joaca. Ne mai trimiteau să luam câte o pâine, cu banii aruncați pe geam într-o punguță, pâine din care mușcam cu poftă până ajungeam cu ea acasă cu ambele colțuri mâncate.
În fiecare dimineață, ne trezeam singuri într-o casă din care părinții plecaseră la muncă de la ora 6 dimineața, găseam pe masa din bucătărie o cană cu ceai rece și o felie de pâine unsă cu dulceață. Ăla ne era micul dejun. La școală aveam un pachețel cu un sandwich cu brânză, în cel mai fericit caz, și obligatoriu un măr.
La prânz, în aceeași casă goală, găseam pe aragaz un ibric cu mâncarea pe care o gătea mama duminica într-o oală mai mare, din care mâncam toată săptămâna, că nu avea nimeni timp să gătească în fiecare zi.
Da, știm cu toții că așa ne-a fost copilăria și suntem cu toții de acord că am avut cea mai frumoasă copilărie care poate exista.
Și totuși… People, what’s wrong with us?
Ceva avem defect, indubitabil, acei copii super fericiți de altădată au ajuns părinți și bunici care nu mai suportă să vadă cum pune copilul mâna pe jos, copilul nu merge singur nici până în fața blocului să ducă punga de gunoi, avem burdușite rucsacele cu șervețele și geluri dezinfectante, dacă auzim ceva ce ar semănă a tuse la copil, dăm buzna peste doctorița de familie care, ca să ne vadă mulțumiți, umple două pagini de rețetă cu siropuri și bomboane cu gust de căpșuni sau piersici, ce preferă copilașul, sute de E-uri ca să-l „facem bine”.
De gustărele nu mai vorbesc, dacă nu avem în ghiozdănel un kil de napolitane, covrigei, ciocolățele și niciun fruct, nu plecăm de acasă cu copilul. Avem și un suculeț musai, dacă îi vine sete?
Aceiași pomi pe care îi cheleam de cum se întrezăreau, printre flori, corcodușe, dude, caise, pe care le culegeam cu mâinile murdare și le mâncam după ce le ștergeam un pic de tricou, acum ajung să li se stafidească fructele sau să cadă pe jos, că nu se mai atinge nimeni de fructele alea …mami, sunt murdare, te îmbolnăvești, lasă că îți dă mama acasă fructe cumpărate de la supermarket, tratate cu toate chimicalele pamântului, fără gust, fără miros. Mai bea un pic de suculeț, dacă ți-e sete. Nu vrei și un cornuleț cu ciocolată? Și uite așa, vedem pe stradă mamicuțe frumoase, elegante, suple, ținând de mâna mici buldozerașe, cu fața încruntată de grăsime, victime ale bullyingului permanent în școală.
Nu o mai lungesc, că sunt multe aspecte în care greșim fatal, de la scutirea la ora de sport, unde transpirăși racește, pâna la dusul la școală doar cu tati cu mașina, pâna termină „copilașul” liceul.
Acum, că e 1 iunie, să ne luăm 5 minute de pauză și să reflectăm un pic la fericirea copiilor noștri. Oare sunt fericiți? Fac ei ce își doresc? Când a fost ultima oara când le-am ascultat dorințele, fără să încercăm să îi influențăm? De câte ori i-am manipulat ca să îi aducem unde am vrut noi?
Azi, de ziua copilului, le doresc tuturor copiilor să aibă în casă numai adulți care nu și-au uitat copilăria. Doar acei copii vor putea fi fericiți, echilibrați emoțional și vor crește sănătos.
La mulți ani fericiți tuturor copiilor, indiferent de vârstă!
Autor: Adriana Vitan Balint
