Constantin Iulian, simbol al rezistenţei naţionale anticomuniste de la Liceul Teoretic «Mihail Kogălniceanu» Vaslui

0

„Oh, libertate, câte crime se comit în numele tău!” (Madame de Roland)

Pe 8 iunie 2012 a trecut la cele veșnice prof. univ. dr. ing. Constantin Iulian, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti. S-a născut la 17 octombrie 1929 în orașul Vaslui. A fost unul dintre elevii eminenţi ai Liceului Teoretic «Mihail Kogălniceanu», promoţia 1948 și șef al «Frăţiilor de Cruce» din oraș.

Timp de 13 ani a fost întemnițat în închisorile comuniste, întrucât s-a opus comunizării țării. A fost închis la Poarta Albă, lucrând la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ca deținut politic în anii 50 ai secolului trecut, şi mai târziu, a fost unul din proiectanții acestei construcţii gigantice din anii regimului Ceauşescu. A fost printre puţinii deţinuţi politici, care a intrat în malaxorul „reeducării” de la Piteşti al torţionarului Eugen Ţurcanu și a rezistat până la capăt. Eliberat în 1954, a fost rearestat doi ani mai tîrziu şi condamnat în lotul lui Puiu Atanasiu, pentru tentativa de reorganizare a Mişcării Legionare. În timpul reeducării de la Aiud nu a făcut nici o concesie, drept pentru care a stat aproape numai în Zarka.

În detenţie, l-a cunoscut pe arhimandritul Bartolomeu Anania (I.P.S. Mitropolit Anania al Ardealului, trecut și el la Domnul în 2011), care a intervenit pe lângă un gardian la Aiud, pentru a fi scos la aer, într-o situaţie limită. A fost în închisoare cu Petre Ţuţea, Richard Wurmbrand, Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.

Eliberat în 1964, prin decretul de amnistie generală, a terminat cu greutate Institutul de construcţii din București. A reușit să susţină doctoratul în Hidrotehnică, abia după evenimentele din decembrie 1989, întrucât avea dosarul „pătat, fiind spre păstrare socialistă” și era mereu respins de Biroul Organizației de Bază (B.O.B) al P.C.R București. După 1990, a fost profesor la catedra de Hidrotehnică a Politehnicii bucureştene. Între anii 1995 şi 2005 a fost preşedintele Partidului «Pentru Patrie», fondat de foştii deţinuţi politici de dreapta.

La emisiunea «Profesioniştii» de la TVR realizată de Eugenia Vodă, pe 29 noiembrie 2009, a spus următoarele cuvinte memorabile: „Chiar în momentele cele mai grele, când moartea te joacă în poală şi eşti gata să termini cu viaţa aceasta, credinţa te ajută. Cel care-şi pierde credinţa, nu ştie ce pierde!” și continuă cu afirmația că „Egoismul este un fals ideal. De unul singur, Omul n-o să reziste forţelor răului. Egocentrismul de care suferă românii astăzi îi face să fie vulnerabili”.

Redăm, în continuare, o mărturisire de credinţă din 2008, lăsată nouă cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la începutul calvarului comunist.

Declaraţie după 60 de ani

„Subsemnatul IULIAN CONSTANTIN, născut în Vaslui la 17 octombrie 1929, domiciliat în Bucureşti, str. Pantelimon, nr. 336, bloc 5A, sc. A, et. 2, ap. 10, sector 2, în legătură cu arestarea şi anchetarea mea pe considerente politice, în anul 1948, după consultarea la C.N.S.A.S. a dosarelor ţinute secret timp de 60 de ani, acum în anul 2008, pentru elucidarea unor fapte petrecute atunci, declar următoarele:

În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, conform unui ordin operativ al Siguranţei Generale a fost dezlănţuită o arestare în masă a celor care se manifestau ostili faţă de regimul comunist din România, în special a legionarilor.

În acea noapte, studentul vasluian DĂNILĂ CONSTANTIN, care se afla la Iaşi, a reuşit să fugă şi să ajungă în Vaslui dând alarma. Fiindcă la Vaslui nu se produsese nici o arestare, am tras concluzia că Siguranţa nu avea încă informaţii despre existenţa noastră ca grup subversiv. De menţionat că eu mă aflam în ultima clasă de liceu şi îmi pregăteam Bacalureatul care urma să înceapă peste câteva săptamâni. În aceeaşi situaţie mai erau: Puiu Dimitriu, Nelu Gruia, Mihai Lapteş, Doru Dumitriu, Dumitru Potoceanu ş.a. care erau angajaţi în Rezistenţa Naţională.

Problema care ne frământa era dacă cei arestaţi la Iaşi, cu care grupul nostru avea legături, vor rezista până ne vom da Bacalaureatul, la torturile care ştiam că însoţesc anchetele sau se impune să dispărem imediat de la adresele noastre, deci şi de la Liceul „Mihail Kogălniceanu” la care eram înscrişi, ratând astfel încheierea situaţiei şcolare.

Ne-am sfătuit şi am hotărât să riscăm prezentându-ne, totuşi, la Bacalaureat. Sub această tensiune ne-am susţinut Bacalaureatul, dar am luat o măsură de precauţie: am organizat un serviciu de legătură în garnizoană, cu un punct fix în Grădina Publică Copou. La o anumită oră, în fiecare zi, trebuia să fie o persoană cu care cei care nu mai dormeau acasă să poată lua legătura pentru a se informa dacă au început sau nu arestările şi în Vaslui.

Cum am terminat Bacalaureatul, am convenit ca fiecare, pe cont propriu, să se ascundă unde ştie, fără să spună celorlaţi unde anume se va adăposti. Măsura avea rolul de a proteja grupul: în cazul în care unul dintre noi va fi prins şi supus torturilor să nu cunoască locul unde se află ceilalţi.

Ştiam că Doru Dumitriu avea nişte cunoştinţe în judeţul Putna, la Năneşti, unde bănuiam că se va refugia. Nu i-am spus acestuia intenţia mea de a mă retrage în munţii Vrancei, ca o variantă posibilă. O altă variantă era retragerea mai uşoară în munţii Neamţului. În acest scop mi-am procurat două hărţi turistice pentru aceste zone şi o busolă militară Bezard (materiale ce mi-au fost găsite şi confiscate la arestare).

Cu Dănilă Constantin, în ziua terminării Bacalaureatului, la adăpostul nopţii, ne-am strecurat din oraş, îndreptându-ne spre Bustea, unde familia lui avea o vie şi un adăpost nelocuit.

Imprudenţa pe care a făcut-o Dănilă a fost că a spus celor de acasă unde se duce, încât atunci când a venit să-l aresteze, sub ameninţări, familia a dat agenţilor pe sevitoarea din casă care să-i conducă la vie. Astfel, am fost arestat în noaptea de 12 spre 13 iulie 1948.

Aduşi sub escortă, eu şi Dănilă am fost introduşi într-un beci al Siguranţei Vaslui. Mare ne-a fost mirarea că acolo sunt aduşi pe rând: Târnoveanu Mircea, Botez Octav, Juverdeanu Ovidiu, Dimitriu Ioan (Puiu), Gruia Ion, Lapteş Mihai, Niţă Mihai, Niţă Gheorghe, Coatu Dinu, Alexa Cezar.

Lovitura părea dată în plin. Totuşi, nu toţi cei din grupul nostru fuseseră arestaţi. Pe la prânz, activităţile poliţiştilor s-au diminuat. Nu mai era adus nimeni. Noi care ştiam situaţia ne-am dat seama că informaţiile de care dispunea Siguranţa la acea oră erau din urmă cu cel puţin de un an. Deci, un prim consemn a fost să limităm căderea grupului la cei care fuseserăm descoperiţi şi ca tactică, întâi, să nu recunoaştem nimic, să vedem ce ştiu ei, şi apoi, după prezentarea probelor, să recunoaştem că am activat până în anul 1947, când ne-am autodizolvat. Aceasta presupunea să rezistăm la torturile de început ale anchetei până ne vom da seama ce informaţii deţin şi de unde au provenit aceste informaţii pentru a putea opri propagarea arestărilor.

La Vaslui, nu s-a făcut nicio anchetă. Către orele 16 ale aceleiaşi zile, a fost pregătit un camion platformă în care am fost aşezaţi pe burtă, noi, cei arestaţi, fiind presărate paie deasupra noastră, ca să fie camuflat transportul. O sentinelă (sergent de stradă) cu arma gata să tragă a fost postată pe o bancă în spatele cabinei şoferului. Două maşini mici de teren, una în faţa camionului, alta în spate, cu oameni înarmaţi, ne-au escortat până la Iaşi, la închisoarea GALATA.

Astfel, în baza Ordinului operativ nr. 5/1948, Siguranţa Vaslui, conformându-se solicitării Siguranţei Suceava (nr. 4677/10 iulie 1948) a înaintat prin delegaţi speciali pe următorii:

  1. IULIAN CONSTANTIN
  2. DĂNILĂ CONSTANTIN
  3. TÂRNOVEANU MIRCEA
  4. BOTEZ OCTAVIAN
  5. JUVERDEANU OVIDIU
  6. DIMITRIU IOAN (PUIU)
  7. GRUIA IOAN
  8. LAPTEŞ MIHAI
  9. NIŢĂ MIHAI
  10. NIŢĂ GHEORGHE (care nu făcea parte din grup)
  11. COATU DINU
  12. ALEXA CEZAR.

Toţi aceştia au fost depuşi în seara zilei de 13 iulie 1948 la GALATA, unde în incinta fostei mănăstiri erau amenajate camere de închisoare, iar pe zidurile de împrejmuire erau ridicate posturi de sentinelă.

În această închisoare de trecere nu am stat decât trei zile, timp în care nu ne-a întrebat nimeni nimic. De aici, am fost transportaţi la Suceava, în temuta închisoare care se spunea că datează de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. O închisoare veche, temniţă în adevăratul înţeles al cuvântului. Aici, grupul Vaslui a fost despărţit, eu fiind introdus într-o celulă la parter unde mai existau trei deţinuţi, un profesor de la Iaşi şi doi studenţi. De la aceştia am aflat că anchetele se fac în incinta închisorii, iar torturile sunt cu totul de neimaginat. De altfel, cum se lasă seara, m-au informat aceştia, încep torturile şi voi auzi ţipetele celor schingiuiţi.

Specialitatea anchetatorilor de aici consta în bătăile cu cărămida peste scândura aşezată pe pieptul celui doborât la pământ, iar pentru femei (în cea mai mare parte studente şi eleve), strângerea cu cleştele de fierărie a sfârcului mamelelor.

Numele anchetatorilor torţionari de la Suceava acelor zile merită să fie cunoscute:

– POMPILIAN ALEXANDRU – Comisar şef în Direcţia Generală a Poliţiei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Brigada Mobilă;

– CIUPAGEA ANDREI – Comisar Şef în aceeaşi Direcţie;

– BĂLĂCEANU ŞTEFAN – Comisar;

– ARAMĂ IOAN – Comisar (făcut apoi sublocotenent de securitate);

Aceştia erau ajutaţi de: ZILŢER PAUL, GRIMBERG TITI, MAHALU AVRAM, BLEHAN, fraţii LIVEZEANU şi VOLCESCU IORGU.

Printre primele victime ale celor menţionaţi a fost tânărul din Bacău, de numai 23 ani, ION BULIMAN care a decedat în urma torturilor.

A doua zi după sosirea la Suceava, am fost şi eu luat în anchetă chiar de Comisarul Şef Al. Pompilian. Îmi spuneam mereu în minte că trebuie să respect consemnul, să rezist până voi afla ce ştiu ei. De mare ajutor în acest răstimp mi-au fost doi camarazi care lucrau la biroul comisarului (MERIŞCA şi STEICA), care, în pauzele de tortură şi neatenţie a supraveghetorilor, m-au lăsat şi ajutat să văd cu coada ochiului declaraţiile celor care fuseseră deja anchetaţi şi aveau legături cu grupul nostru.

Cu toate presiunile pe care torţionarii le-au făcut asupra vasluienilor, nu au putut scoate nici o activitate după vara anului 1947. Concluzia anchetatorilor a fost că noi ne-am autodizolvat în acea vară, ceea ce ne-a uşurat procesul şi a coborât mult plafonul condamnărilor.

Aceasta este declaraţia pe care o dau pentru cunoaşterea adevărului”.

Bucureşti,

Constantin IULIAN

28 ian. 2008

Prin urmare, în perioada interbelică, naţionalismul în România a fost îmbrăţişat de organizațiile politice de dreapta, îndeosebi de mişcarea legionară, care promova valorile tradiţionale, ortodoxe ale neamului românesc, ridicându-se împotriva comunismului și critica, totodată, politicianismul burghez. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai rezistenţei naţionale, amintit mai sus, a fost şi Constantin Iulian, elev de prestigiu al Liceului Teoretic «Mihail Kogălniceanu» din anii 1944-1948, când a început procesul de comunizare a ţării. În 1959, a fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, de Tribunalul Militar Bucureşti, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209, Cod Penal. Este eliberat la 1 august 1964 de la închisoarea Aiud, prin decretul 411, de graţiere generală, ca „needucat”. Absolvă în 1970 Facultatea de Hidrotehnică, specialitatea amenajări portuare şi construcţii hidrotehnice, ca şef de promoţie, lucrând mulţi ani la Institutul de Studii şi Proiectări Hidrotehnice (ISPH). A fost autorul a şase brevete de invenţii şi laureat al Premiului Academiei Române, de două ori. Prima dată, în 1983, când i s-a acordat Premiul Academiei R.S.R, pentru contribuţia la proiectarea Canalului Dunăre – Marea Neagră, menționând cu ironie că a fost „premiat mai întâi ca rob”, unde şi-a petrecut câţiva ani de detenţie în tinereţe şi apoi ca proiectant. Iulian Constantin a fost autorul a numeroase studii privind valorificarea potenţialului românesc şi al unor lucrări la hidrocentrala Sadu V. Ne-a furnizat interesante materiale despre Liceul Teoretic «Mihail Kogălniceanu» în anii 1944-1947. Cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la înființarea liceului, a venit în școală împreună cu foști deținuți politici, precum Marcel Petrișor, Gh. Jijie, însoțiți de actorul Dan Puric, și le-a împărtășit elevilor aspecte inedite ale luptei lor din închisorile anticomuniste.

Așadar, în cadrul rezistenței anticomuniste s-au înregimentat studenți, elevi, preoți, avocați, ingineri, profesori etc. care nu împărtășeau ideile totalitare de stânga venite de la Moscova. Dacă generația pașoptistă a contribuit la Unirea din 1859 și la obținerea Independenței de la 1877, iar cea a Primului Război Mondial a înfăptuit întregirea nemului românesc, generația celui de-al Doilea Război Mondial s-a opus sfârtecării și comunizării țării. Reprezentanții ei au suferit foarte mult pentru idealurile lor, fiind persecutați și condamnați la ani grei de închisoare de regimul comunist. Viața zbuciumată a acestor eroi ai neamului constituie repere de demnitate creștină și națională pentru tinerii de azi, aflați în criză de ideal.

Autor: Prof. dr. Nicolae Ionescu

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.