Libertatea presei și a jurnalistului

1

Victoria în alegeri, îngenunchierea națiunii înaintea puterii uzurpatoare deșteaptă și apetituri tiranice, printre care pretențiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat și aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câștig, să se urmărească un altul, și în fine tot, spre deplina satisfacțiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână și chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând ori și ce vrea, fără a fi controlat, și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț.

Singurul aspect asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discreționare, a fost nevoit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentațiile ei continue, îi face negreșit efectul unei hârâitoare din Brașov care, prin scârțâitul ei strident, dă crispațiuni nervoase. Neapărat dar că se simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, așa și contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei, bine, care ar fi fost acelea?

Dacă, întru abaterea conștiinței alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care, ei înșiși, urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sântenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș.

Contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; și așa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzațiune specială contra neregularităților de la zisul credit; după ce că, în acest proces de presă, a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, jurații, și l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente și recompensând pe magistrații care au avut lipsa de scrupul pentru justiție și s-au supus trebuinței regimului; acum a mers cu iuțeală pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a dlui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de față guvernul, care este evident că a voit să lovească în existența jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani și care privește petrecerea străinilor în țară.

Dacă vom ține socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozițiunea de expulsare luată în privința dlui Galli, pentru că, într-adevăr, ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împăratului Alexandru II și în spiritul de a combate și a depărta de țara noastră acele parazite care își caută existența din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihiliști mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniștit, stabilit de mai mult timp în țară și exercitând în asociație cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat și susținut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în țara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea și mai bine cât de necuviincioasă este dispozițiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat și încurajat, iar de a-l critica, nu? Atunci se neagă fără rezon principul echității care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în țară, și atunci înțelegem rațiunea unei dispozițiuni de expulsare când și-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat o dată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă și politică de opozițiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obligă la toleranța lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Este necesar să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și pe cea deja câștigată, în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.

Ultimul articol publicat de Mihai Eminescu în «Timpul», 28 iunie 1883. În aceeași zi a fost scos cu forța din viața publică și băgat în cămașa de forță.


Citește și:

Ziua în care România l-a interzis pe gazetarul Eminescu

L-au scos din circulație pe gazetarul Eminescu, care scria aproape singur ziarul conservator «Timpul». L-au săltat cu poliția și l-au internat forțat la sanatoriu. Ca pe un inamic al statului. Eminescu era unionist, conservator și foarte… influencer. În termenii de azi ar fi fost catalogat, cu mici variații drept conspiraționist, populist, suveranist, dacopat, antiglobalist, eurosceptic, antisemit și xenofob (Citește mai departe…)

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

1 COMENTARIU

  1. Scrierile jurnalistului Mihai Eminescu îmi amintesc de cele ale Orianei Fallaci, o italiancă extraordinară, despre care mulți susțin că ar fi fost cea mai importantă jurnalistă a tuturor timpurilor. Căutați interviurile acesteia, pentru că au fost și încă mai sunt celebre, cele mai importante din câte au existat până la ora actuală. Ca adolescentă, Oriana și-a însoțit tatăl în WWII, în mișcarea de Rezistență. Gurile rele spun că ar fi omorât destui naziști și fasciști de-ai Italiei, fiind o foarte bună trăgătoare. Curajul din Rezistență i-a permis, mai târziu, să devină o jurnalista agresivă, de o determinare feroce, de o cultură, de o seducție și politețe suverane. The best of the best! În anii 60’ – ’70 puterea jurnalistei era imensă, în Italia: un zâmbet al ei determina avansarea unui ofițer, în vreme ce un articol acuzator făcea ca guvernul să cadă a doua zi! Las un link din Wikipedia, doar să vă faceți o idee despre ceea ce vorbesc, chiar dacă se știe că wiki este ceva incomplet și cel mai adesea mediocru: https://en.wikipedia.org/wiki/Oriana_Fallaci
    Interviurile Orianei erau pregătite și cu câte șase luni înainte. Erau un amestec savant de erudiție prin seducție, agresiune calculată, dar perversă – totul parcă făcut în glumă, șăgalnic, cu umor, deși nimeni nu-i scăpa individei: nici Fidel Castro și nici Ayatolahul Khomeini, în fața căruia a avut curajul nebunesc să-și scoată vălul islamic. Eminescu îi seamănă perfect în erudiție și incisivitate! V-aș recomanda, în special celor care sunt de profesie jurnaliști, dar și celorlalți avizi de cunoaștere, spre parcurgere (citire cu extrem de mare atenție) cele două opere capitale ale Orianei: „The Rage and the Pride” (cartea acuză Occidentul că este orb la adevărata amenințare a islamului) și „The Force of Reason” (romanul vizează criticile publice, acuzațiile de rasism, procesele și amenințările cu moartea lansate împotriva ei). Concluzionând, marea amenințare ale vremurilor actuale nu vine nici de la ruși și nici de la occidentali, ci de la musulmani! Desigur, nimeni (dintre ziariști ori politicieni, mă refer) n-are timp să vă spună asta, fiindu-i atrasă atenția spre cu totul alte evenimente, musulmanii infiltrându-se încet dar sigur pe toate palierele esențiale ale planisferei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.