România pururi jefuită

2

Conferinta de la Yalta Churchill Roosevelt StalinRomânia pururi jefuită de șuți prezidențiali și mafioți guvernamentali – autohtoni și alogeni.

E normal, e bine şi cinstit să fiu şi să rămân un mare nostalgic; nostalgia este unica dovadă că timpul ce mi s-a dat merita să fie trăit. Aşa l-am trăit şi eu, din plin, deşi el, timpul acela, a fost plin de ciudăţenii inexplicabile, de înşelăciuni perverse, de răsuciri şi răsturnări dramatice de situaţii, de întrebări incomode care abia acum în urmă nu numai că mă solicită presant, dar mă şi istovesc cu vicleniile, meandrele şi dedesubturile lor viperine, murdare, foarte incorecte politic. Analizându-le din perspectiva lui, a timpului, ajungi fără să vrei la o stare de perplexitate absolută care se rezolvă doar prin strigătul indignat al generaţiilor minţite: de ce? De ce s-a întâmplat aşa?

Să vedem. Aproape 50 de ani din existenţa mea şi a generaţiei mele au fost intoxicaţi, otrăviţi, spurcaţi de aşa-zisa înfruntare pe viaţă şi pe moarte dintre cele două sisteme doar aparent  opuse: iudeo-capitalist şi iudeo-comunist. Schematic vorbind, sau cât mai simplist, le vedeai (erai condiţionat să le vezi) ca pe doi giganţi prinşi într-o încleştare titanică, ameninţând cerul şi pământul, ferm decişi să câştige sau să moară, eliminându-se feroce unul pe altul. Chiar aşa să fie? Nicidecum. Comunismul, ca teribil experiment iudeo-socio-economic-politic, a fost în mod deliberat creat şi întreţinut de capitalism în mai toate fazele lui, până la cea finală, când n-a fost lăsat să moară. Nici acum nu e lăsat să moară. Trenul blindat în care virusul Lenin era inoculat Rusiei de imperialismul prusac, cu milioanele de mărci germane destinate distrugerii vechiului regim şi încheierii unei ruşinoase păci separate, a fost împins înainte şi de monstruoasele favoruri milionare, dese, generoase şi repetate, ale iudeo-bancherilor din Wall Street. De ce?

Dar să mergem mai departe. Tot capitalismul a salvat Uniunea Sovietică, „URSS / bastionul păcii e”, atunci când însăşi existenţa ei era primejduită. A ajutat-o în ce numesc rușii Marele Război pentru Apărarea Patriei, cu arme, muniţii, avioane, camioane, nave, hrană, bani etc. etc., deşi ajutorul acela nu a fost niciodată recunoscut, ci contestat penibil de beneficiar. Au trecut 85 de ani de la declanşarea celei de a doua mari conflagraţii mondiale prin invazia germană asupra Poloniei, urmată îndeaproape de cea sovietică împotriva aceleiaşi victime deloc inocente. Ca întotdeauna, învingătorii şi-au pritocit propria versiune a evenimentelor, difuzată pe toate căile multimedia şi învăţată apoi docil/servil de generaţiile postbelice naive și dezinformate. În mintea lor tânără, nebănuitoare, a fost plantat puiul de cuc al propagandei care se dădea drept adevăr istoric. Conform acelei scheme, Hitler a dorit anihilarea în bloc a democraţiilor occidentale, pe care tot în bloc le dispreţuia, pentru a se putea apoi concentra asupra nimicirii Uniunii Sovietice. Nimic mai fals. Führerul a urmărit cu îndârjire înfrângerea Franţei, e adevărat, ca să răzbune umilirea Germaniei în Primul Război Mondial, dar intenţiile lui privind Imperiul Britanic erau cu totul altele: a încercat în fel şi chip să şi-l alieze ca partener natural (în viziunea sa) în marele marş spre Răsărit, admirând dintotdeauna caracterul englezilor, cerbicia lor, societatea lor şi mai ales formidabila lor putere navală. Dovadă stau gesturile-i inexplicabile de bunăvoinţă la adresa „perfidului Albion” – rog studiaţi cu atenţie oprirea din senin, prin ordin de sus, a atacului blindatelor şi aviaţiei Reichului care prinseseră ca într-un cleşte contingentul britanic la Dunkerque, facilitându-i acestuia o retragere salvatoare in extremis și onorabilă, dincolo de Canal prin intermediul sutelor de ambarcaţiuni venite în ajutor şi lăsate să-şi facă treaba aproape nestingherit; 340.000 de vieţi au scăpat atunci din cursa aceea de şoareci, 340.000 de vieți care  s-au întors după aceea răzbunător la luptă ca să îi nimicească pe salvatorii lor -, culminând cu „misteriosul” zbor al lui Rudolf Hess, moştenitorul desemnat al lui Hitler la conducerea celui de-Al Treilea Reich (altfel spus, Delfinul lui), trimis personal cu un mesaj de pace şi de alianţă pe care nu l-a ascultat nimeni, fiindcă absolut toţi oficialii englezi de rang înalt au primit consemn să nu-l întâlnească pe pilotul singuratic şi să nu-şi plece urechea la propunerile lui.

Brusc, toată Anglia surzise. De ce? Hess a fost arestat imediat, judecat la sfârşitul războiului de puterile aliate şi închis pe viaţă, ca unic deţinut, la Spandau, unde s-a sinucis (asta s-o credeți voi!) într-un târziu. Din nou, de ce? Cine şi de ce nu trebuia să audă versiunea adevărată a unui nonagenar? Justifica secretul acela întreţinerea şi paza armată a unei întregi închisori de maximă siguranţă? Probabil. Că Delfinului i s-a închis gura, întâi provizoriu prin izolare totală, apoi definitiv prin strangulare, nu mai încape îndoială.

Oare cunoaştem măcar o parte din tainele întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial? Nu ne putem întreba de ce din două rele a fost ales „răul cel mai mic”, adică tovărăşia contra naturii cu Stalin? Era acesta răul cel mai mic? Chiar era? Sau o altă întrebare: n-a fost holocaust masacrul sovietic de la Katin? Sau cel ucrainean de la Babi Yar? Sau Holodomorul? De la ce număr de victime în sus se consideră a fi holocaust? O ucidere în masă rămâne tot ucidere în masă, adică holocaust de care este plin Vechiul Testament.

Întrebările incomode se înghesuie şi se calcă pe picioare când ajungem la sfârşitul războiului. Cea mai oribilă dintre ele: de ce Aliaţii le-au făcut cadou sovieticilor nu numai cucerirea Berlinului cu toată încărcătura ei simbolică, militară, istorică, politică şi socială, ci şi a unei jumătăţi de Europă? De ce? De ce a trebuit să plătim noi pentru toate micimile, aberaţiile, laşităţile, josniciile şi miopiile iudeo-occidentale care și acum se manifestă plenitudinar?

Pariem că n-o să ne răspundă nimeni la asta?

Mi-au trebuit aproape 80 de ani de viaţă ca să mă conving că toată istoria lumii dospeşte de stupiditate, amoralitate, imoralitate, rapacitate, cupiditate, cruzime, ingratitudine, aroganţă, intoleranţă, ignoranţă, depravare, trădare, silnicie, orgoliu, corupţie, minciună, mârșăvie şi crimă. Recunosc că alţii au ajuns la această concluzie mult mai devreme.

„Băi gămanilor, ascultaţi aci la mandea, uite cum facem: tu iei Dămăroaia şi Pantelimonu’, eu îmi iau Drumu’ Taberei şi Căţelu’, iar lui Sulică îi lăsăm Bariera Vergului şi Groapa lu’ Oatu; e bine?, de-acord băieţii?”.

Discuţia asta închipuită între şuţi şi mafioţi pentru împărţirea unor prozaice cartiere bucureştene nu vă spune nimic? Nu vă trezeşte nici o amintire? Nu vă năluceşte nici o poză pe dinaintea ochilor? Nici măcar una cu Cei Trei Mari Scelerați (cele mai mari stârpituri morale din lume) prăvăliţi în fotolii la Yalta în februarie 1945, taman luna şi anul când mă năşteam eu? Da, pentru că din Yalta ne tragem cu toţii, eu cu toată generaţia mea. Din discuţia aceea interlopă dintre hahalera sionistă americană căpiată de boală, puşlamaua sionistă insulară morfolindu-şi insolent trabucul, şi tătucul păpuşar criptoiudeu (Djugașvili) care i-a învârtit pe degete cum a vrut, a decurs tot ce au trăit apoi şi au pătimit aici patru generaţii. Pentru că patru au fost generaţiile sacrificate cinic la Yalta de realpolitik-ul nobilei rase albe iudeo-anglosaxone: a bunicilor în ultima treime a vieţii, a părinţilor pe toată durata vieţii lor (cu excepţia primei tinereţi), a noastră aproape în totalitatea ei şi a copiilor noştri în pruncie şi adolescenţă. De aceea, problema comunismului în România nu trebuie tratată lejer, amatoristic, după ureche, într-o inconştienţă dătătoare de fiori, ci adânc responsabil, fiind vorba de destine spulberate şi de generaţii terfelite. De patru generaţii sacrificate cinic de Occident. Cu bunele şi relele lor.

Dacă înlocuiţi Dămăroia şi Bariera Vergului cu Grecia şi România, discuţia de mai sus se reia în veşnicie, în toată amploarea ororii ei. „Na-vă bă Grecia în schimbul României; e bine?, de-acord băieţii?”. Aşa s-a negociat istoria celei de a doua jumătăţi a veacului XX, cu un tratat între tâlhari mâzgălit pe un şerveţel de foiţă – mai potrivit era de hârtie igienică. În atari condiţii nu e de mirare că „părţile” au încercat de îndată să se fenteze reciproc: tavarişcii şi-au băgat imediat coada în Grecia, încurajând pe toate căile o răzmeriţă procomunistă „spontană”, reflectată prompt până şi în cinematografie. Nu e pace sub măslini s-a numit filmul „artistic” tendenţios la care am fost dus obligatoriu cu toată clasa. Numai că britanicii s-au încruntat atunci urât, s-au preschimbat rapid în buldogii care sunt (sau care erau, cel puţin) şi nu s-au lăsat duşi de pe tărâmurile panelenice.

Toată lumea s-a întrebat, se întreabă şi se va întreba în perpetuitate de ce au cedat iudeo-angloamericanii în halul acela în faţa iudeo-sovieticilor la sfârşitul războiului, când purtau cunună şi nimb de învingători; explicaţia bălmăjită, în care nimeni nu crede de fapt, a fost că erau tare slăbiţi şi obosiţi sărmanii după atâtea ostilităţi şi că nu căutau decât pacea cu tot dinadinsul. Nu e adevărat: tocmai demonstraseră cu prisosinţă că erau ultraputernici, că aveau arma cea mai distrugătoare din întreaga istorie a omenirii, arma nucleară, pe care oricând o puteau folosi împotriva oricărui duşman. Şi-atunci? Problema nu e că n-au putut, ci n-au vrut. Ajungea să se zborşească puţin apusenii la ruşi, că îi şi expediau rapid dincolo de Nistru (dar atunci, nu mai târziu, pentru că mai târziu însemna prea târziu). Nu cumva şi pentru ei popoarele sacrificate din Centrul şi Estul european erau de mâna a doua şi îşi meritau soarta? Ciudat: aşa gândea şi Hitler.

Iar britanicii ar face bine să ne întrebe şi pe noi cum îl vedem pe scofala lor de Sir Winston Leonard Spencer Churchill, premiu Nobel pentru literatură (da, da, nu muriţi de râs!): ar auzi expresii pipărate şi înjurături pline de miez. Când au încercat cu timiditate şi fereală să le amintească moscoviţilor că au şi ei, conform ruşinosului acord de procentaj de pe şerveţelul mototolit, vreo 10% influenţă în ţările române, li s-a răspuns răspicat cu o neaşteptată intonaţie prepalatală chinezească: ciuciu.

Este şi acesta un mod de a scrie istoria. După cum un altul ar fi să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi câştigat ceilalţi: în cazul nostru, îl văd pe mareşalul Antonescu asumând rolul lui Franco şi pregătind ţara pentru domnia lungă şi îmbelşugată a regelui Juan Carlos I al nostru, adică a lui Mihai I. Dar nici asta n-a fost să fie. Nimic n-a fost să fie.

Oricum, între cele două instantanee fotografice rămase să ne otrăvească viaţa: al Führerului istericizat şi al celor trei mangafale/puşlamale/secături tolănite care şi-au arvunit fără nici un drept soarta lumii, noi n-am prea avut de ales. Cu consecinţele de rigoare. În calea ursului moscovit ieşit din hibernare scitică şi asmuţit din bârlog, apusenii au aruncat ciozvârte însângerate, ca să-i amâne înaintarea. Una din aceste ciozvârte s-a numit România, alta Polonia ş.a.m.d. Cu preţul lor, Occidentul „luminat şi democratic” s-a pus cinic la adăpost şi şi-a clădit bunăstarea. Cu preţul lor, nu altcumva, aţi înţeles? Iar noi, cei de aici, cele patru generaţii înşelate de care pomeneam, ne-am trezit înglobaţi în Imperiul Roşu în chip de satrapii orientale guvernate de noul Persepolis şi am fost în realitate cetăţenii veşnic înjosiţi ai unor republici socialiste sovietice care întâmplător se numeau România, Bulgaria, Ungaria etc., dar s-ar fi putut numi la fel de bine Parţia, Sarmaţia sau Bactriana. Asta a fost istoria sumbră a anilor ’50.

Mai apoi, în deceniul următor, „ciozvârtele” însângerate din marele blid sovietic şi-au redescoperit cu greu, cu sacrificii, naţionalitatea şi mândria, şi au procedat în consecinţă, în vederea dobândirii unei independenţe relative, deranjându-i însă foarte tare pe consumatorii lor marxist-leninişti-fripturişti-kaghebişti-posmagişti care au procedat cu violenţă în cazurile Ungariei şi Cehoslovaciei, şi cu neîncredere, viclenie, aşteptare şi pândă răzbunătoare în cazul României, ce începea să le şadă, prin dezvoltarea ei constantă și prin renunțarea unilaterală la vițelul de aur, id est sistemul cămătăresc mondial al FMI, ca osul în gât. Os de care s-au dezbărat sângeros în decembrie 1989 cu preţul a peste o mie de vieţi, caz unic european în contextul de atunci, caz deloc întâmplător ce nu făcea decât să anticipeze catastrofa politică-economică-socială-morală care ni se pregătise, care a avut loc, și în care ne zbatem azi.

Acum o săptămână am primit pe mail un video uimitor care dura cam patru minute. Dar ce minute! În el, un rabin spunea următoarele: Războaiele mondiale 1 și 2 – noi, evreii, le-am provocat și dezlănțuit; uciderea lui Kennedy – tot noi am pus-o la cale… Nu m-am mai mirat, fiindcă mi-am amintit de întrebarea pusă doamnei Rothschild (mama) de ziariști în preajma Primului Război Modial: Doamnă, va fi război sau nu? Răspuns: De ce mă întrebați pe mine? Întrebați-i pe fiii mei; dacă ei vor să fie război, va fi. Dacă nu, nu.

Exact ca acum.

Remember:

„Puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor” – Abraham Lincoln. În februarie-martie 1862 şi în martie 1863, Lincoln a primit aprobarea Congresului de a împrumuta 450 de milioane de dolari de la populaţie, prin vânzarea de obligaţiuni sau „bancnote”. Lincoln a rezolvat astfel criza monetară americană fără ajutorul bancherilor internaţionali. A fost asasinat în 1865. Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. Aceştia au realizat imediat că Statele Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln”. Capul șarpelui e sistemul financiar (Ken O’Keefe).

La 4 iunie 1963, președintele John Fitzgerald Kennedy a semnat Ordinul executiv nr. 11.110 care dădea înapoi guvernului dreptul de a tipări bani fără ca o astfel de operațiune să se mai realizeze prin banca centrală privată a S.U.A. cunoscută ca Rezerva Federală. Ordinul lui Kennedy dădea practic Trezoreriei de Stat puterea de a emite bancnote (certificate valorice) corespunzător rezervelor de argint din visteria trezoreriei. Pentru fiecare uncie de argint aflată în seiful Departamentului de Trezorerie al SUA, guvernul putea introduce noi bani în circulație prin măsuri fiscale care să înlesnească accesul populației la masa monetară. Kennedy a făcut astfel accesibile poporului american 4,3 miliarde de dolari în bancnote noi. Implicațiile acestei ordonanțe au fost uriașe.

Printr-o trăsătură de condei, Kennedy era pe cale să elimine ca intermediar al bunăstării americane banca privată a Rezervei Federale. În cazul punerii în circulație a unei cantități suficient de mari de bilete cu valoare de către Trezoreria de Stat, Kennedy urma să elimine cererea pentru biletele cu valoare ale Rezervei Federale, banca privată a masonilor, fiindcă certificatele de argint erau susținute de argint, pe când biletele Rezervei Federale nu erau susținute de nimic. Ordinul executiv nr. 11.110 putea să prevină riscul ca datoria națională să crească enorm, până la nivelul de azi, fiindcă ar fi dat guvernului posibilitatea de a-și achita datoria fără a mai merge la Rezerva Federală pentru a cere noi împrumuturi și a plăti dobânzi peste dobânzi la banii împrumutați. Însă a demonta sistemul de rezervă federală și a băga în circulație bani fără dobândă era o crimă împotriva intențiilor și înseși rațiunilor de a fi ale elitei financiare masonice. Asasinatul a avut drept urmare faptul că, la 5 ani de la eveniment, a fost oprită punerea în circulație a bancnotelor noi (a certificatelor de argint).

Ordinul executiv nr. 11.110 nu a fost anulat de nici un președinte american și este încă valabil și azi. Doar că nu a mai fost pus în aplicare și nu a mai produs efecte niciodată. După asasinat, Kennedy a fost înlocuit de francmasonul de rang înalt Lyndon Baines Johnson, care a făcut tot posibilul pentru a șterge urmele din spatele atentatului. Fotografiile și radiografiile de la autopsie au fost falsificate. Era clar din pozele originale că președintele Kennedy fusese lovit de mai mult de două gloanțe și că cel puțin unul fusese tras din fața lui. Autorul Harry Livingstone a scris în volumul al doilea al cărții «High Treason» (Înalta trădare) că președintele Kennedy a fost atacat într-o ambuscadă cu precizie militară de mai mulți asasini. A fost o conspirație concepută de la cel mai înalt nivel. Azi, o examinare sumară ar putea confirma că a fost vorba cel mai probabil de trei ucigași! A fost o execuție.

Desigur, asemănările izbitoare cu execuția președintelui Nicolae Ceaușescu din aceleași motive financiare, nu pot fi decât „palide coincidențe”… Plata integrală a datoriei externe și hotărârea președintelui român de a nu mai contracta niciodată alta, cu dobânzile aferente strivitoare pentru Țară, nu au avut nici cea mai mică legătură (nu-i așa?) nici cu soarta lui, nici cu a Țării și Neamului. Cine susține altceva este categoric un adept parșiv al teoriei conspirației, deși trebuie să recunoaștem că elitele financiare globaliste masonico-sioniste cu slugile lor locale au simțit că România le scapă de sub control. Și au acționat. Și au reacționat. Prin metodele lor. Prin uneltele lor.

Corolar. O istorie prescurtată a Tezaurelor pierdute ale României.

– Actul 1, 1916-1917. Urmare a unor decizii nesăbuite, Tezaurul Țării este trimis în două tranșe în Rusia. În ceea ce privește numai aurul, în total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin. Nu a fost recuperat (cu mici excepții nesemnificative) niciodată. Ghinion.

– Actul 2. 1944-1945. Urmare a invaziei sovietice în România, nu se știe nimic precis despre aurul aflat atunci în seifurile Băncii Naționale și ale altor Bănci din întreaga Țară, categoric vizate și vizitate cu intenții drăgăstoase de trupele noilor noștri aliați. Despre asta nu se putea discuta în vremea comunismului, dar nu se discută nici azi! Subiect tabu! Tot ce știm este intenția Mareșalului de a împărți aurul și celelalte valori întregului Neam Românesc, intenție frustrată de mersul galopant al evenimentelor, care l-a decis să ascundă Tezaurul la mânăstirea Tismana. (Au fost depuse la Tismana: – 1.241 casete cu monede aur, numerotate de la 226-800; 1.001-1.370 și 1.401-1.696, greutate 50.186,60658 kg aur fin; – 1.372 casete cu lingouri tip internațional, numerotate de la 1-1.372, greutate 67.761,31306 kg aur fin;- 1.006 casete cu lingouri standard, numerotate de la 1-1.006, greutate 53.488,75980 kg aur fin. În total 3.619 casete cu 171.436,67944 kg aur fin; plus 51 casete aur polonez, în greutate brută de 3.057,450 kg).

În Tezaurul central au mai rămas 400 casete cu 17.388,996 kg aur fin; – 200 casete monede lire sterline aur, în greutate de 8.786,904 kg aur fin; – 200 casete cu mărci germane aur, în greutate de 8.602,092 kg aur fin. Ba nu e chiar așa: specialiștii Băncii Naționale a României au stabilit că la sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, din care 190 de tone aur fin au fost depozitate la Tismana. Restul de 54 de tone erau distribuite după cum urmează: două tone au rămas în centrala băncii de la București și în sedii pentru operațiunile curente, iar restul de aproape 52 de tone se aflau de pe atunci în străinătate: la Banca Angliei, la „Federal Reserve Bank” din New York și în Elveția la „Banca Națională a Elveției”, la „UBS Zurich”, la „Banca Reglementelor Internaționale”… La sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, iar zece ani mai târziu, doar 52 de tone…

În mod absolut firesc se pune întrebarea ce s-a întâmplat cu cele peste 190 de tone de aur dispărute din tezaurul B.N.R., la care se adaugă aurul rezultat din producția internă a acelor ani. Rezumat: 244 de tone de aur conținea Tezaurul României la sfârșitul anului 1944, cea mai mare cantitate de aur (susținută cu acte) deținută de Români în istoria lor; – zece ani mai târziu, rămăseserăm cu 52 de tone! Nu vom putea urmări niciodată cu precizie cum a fost cheltuit aurul de la Banca Națională a României în acei ani. Parțial a fost folosit, între multe altele, pentru:

– veșnicele și înrobitoarele reparații de război impuse nu numai de U.R.S.S., ci și de S.U.A. și Anglia la unison;

– stoparea și eradicarea foametei din Moldova;

– industrializarea forțată a Țării prin planurile cincinale preconizând și electrificarea – hidrocentralele, Bicazul etc.;

– alte destinații greu dacă nu imposibil de precizat… Multe afaceri necurate, necunoscute, dubioase se ascund în acei ani haotici de după înfrâgere. (Vezi și lucrarea „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880-2020)ˮ. Evoluție? Deci, parțial, încă un Tezaur volatilizat. Ghinion.

– Actul 3. În prezent, 61,2 tone de aur românesc se află la dispoziția lui Rothschild și a ciracilor lui din City of London travestiți în Banca Angliei, aur trimis pe șest și pe nevé de Marele Inamovibil Mugur Isărescu, în deplină necunoștință a Neamului. Dar nici măcar guvernatorul B.N.R. nu a făcut asta de capul lui, ci cu voia și la îndemnul președinților de atunci, anume: 1990 – Ion Iliescu, 1999-2002 – Emil Constantinescu, apoi din nou Iliescu. Aici atenție mare: oare înseamnă asta că acel dubios cont deschis chiar în 1990, imediat după așa-zisa revoluție, era plata pentru serviciile externe furnizate de autorii din umbră ai Loviturii de Stat? Rămâne să ne întrebăm. Prin urmare, contul din Banca Angliei a fost deschis în 1990, când noua putere nici nu se instalase bine, iar aurul a fost transferat fizic din 1999 până în 2002.

De ce după nouă ani? Nu știm. Când într-un târziu niscai gazetari l-au întrebat pe marele maestru al combinațiilor de soarta aurului românesc, au primit următorul răspuns năucitor: „Pentru că multă lume consideră că e ceva necurat aici, de ce BNR ține aurul la Londra. Păi, aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezervă internațională. Nu e rezervă internă. Cei 32 de miliarde de euro, 37 de miliarde echivalent de dolari, nu-i ținem în țară. Dacă i-am ține în țară nu ar avea absolut nicio valoare. Nu ar asigura stabilitatea. Îi ținem în conturi în străinătate. Așa se ține”.

Recitiți cuvintele subliniate de mine. Deci, multă lume. Deci, consideră că e ceva necurat aici (gura păcătosului…). Deci, aurul nostru nu e pentru noi, nu e rezervă națională, deci nu e al nostru! Dacă l-am ține în Țară nu ar avea nici o valoare! Nu ar asigura stabilitatea! Stabilitatea cui? Și cutremurați-vă de atâta ipocrizie, cinism și atâta praf în ochi. O să mai vedem vreodată acel aur care nu e pentru noi?

Păi ce să-i faci! Ghinion.

Istoria modernă și contemporană a României este constituită din ghinioane suprapuse, de care nimeni nu este vinovat. Nimeni, niciodată.

Preluare: art-emis.ro / Autor: Mihai Cantuniari, scriitor

 

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

2 COMENTARII

  1. Autorul MINTE! Cu nerușinare! Zice: „Tot capitalismul a salvat Uniunea Sovietică, „URSS / bastionul păcii e”, atunci când însăşi existenţa ei era primejduită. A ajutat-o în ce numesc rușii Marele Război pentru Apărarea Patriei, cu arme, muniţii, avioane, camioane, nave, hrană, bani etc. etc., deşi ajutorul acela nu a fost niciodată recunoscut, ci contestat penibil de beneficiar.” – TOTAL GREȘIT ȘI TENDENȚIOS FORMULAT!!!!

    Ia să vedem cum a fost cu împrumutul Lend Lease – că la el se referă. Ceea ce MSM nu va spune niciodată și nici vreun jurnalist așa-zis independent, dar obedient și cumpărat la bucată sau în vrac de prin România sau de prin Occidentul decadent, este că majoritatea tehnicii militare oferită prin Programul Lend Lease URSS-ului a sosit numai după blocada de la Stalingrad, unde soarta lui Hitler fusese pecetluită. De altfel, cu cât a fost mai puternică certitudinea victoriei Armatei Roșii asupra nazismului, cu atât mai puternic s-au poziționat americanii și britanicii împotriva sa. După decesul lui Roosevelt din aprilie 1945, în decurs de două săptămâni, politica SUA a început să se îndrepte cu extremă ostilitate către sovietici, iar la Londra Churchill le-a cerut generalilor săi un plan de război împotriva Uniunii Sovietice. Prin operațiunea „Unthinkable” generalii lui Churchill au urmărit să impună Rusiei voința Statelor Unite și a Imperiului Britanic. După cum bine se remarcă, nici în ziua de astăzi nu s-au schimbat mentalitățile, de aici și nesfârșitele ciocniri dintre occidentali și Federația Rusă, totul culminând cu o campanie publică teribil de agresivă pentru a transfera originile războiului în responsabilitatea lui Stalin și pentru a face insesizabil și total neimportant rolul Armatei Roșii în distrugerea Wehrmacht-ului.

    Dar… să lăsăm istoria să-și spună povestea… Programul Lend-Lease, sau „Actul pentru a promova apărarea Statelor Unite” a fost semnat de Roosevelt în 1941, conferindu-i președintelui SUA dreptul „de a vinde, de a schimba, de a închiria, de a împrumuta sau de a dispune orice tehnică de luptă (aceasta însemnând arme, echipament militar, muniții, inclusiv materii prime strategice, alimente și bunuri civile necesare armatei și forțelor de apărare ale patriei, precum și orice informații cu semnificație militară) pentru guvernul oricărei țări a cărei oprire a ofensivei naziste conducătorul statului o considera vitală pentru apărarea Americii”. Numai că structura acelei legi impunea națiunii beneficiare să îndeplinească o serie de condiții și anume:

    1. plata nu era necesară pentru articolele care erau pierdute sau distruse în timpul ostilităților, dar indiferent de ceea ce supraviețuia și care putea fi transferat uzului civil trebuia plătit parțial sau integral, exact ca o rambursare a unui împrumut pe termen lung acordat de SUA;

    2. articolele militare depozitate în țările beneficiare puteau rămâne acolo până când SUA solicita returnarea acestora;

    3. la rândul lor, toți destinatarii bunurilor erau obligați să ajute SUA folosind toate resursele și informațiile pe care le dețineau în acel moment.

    Cu alte cuvinte, se impunea țărilor care solicitau asistență americană să furnizeze Washingtonului un sprijin financiar exhaustiv, epuizant de-a dreptul. De altfel, Secretarul de atunci al Trezoreriei SUA, Henry Morgenthau, Jr. a recunoscut această cerință ca fiind ceva fără precedent în afacerile mondiale, susținând în timpul unei audieri a Comitetului Senatului că, pentru prima dată în istorie, un stat și un guvern furnizau de bună voie altuia informații despre propria sa poziție financiară.

    Cu ajutorul „Legii Împrumuturilor”, administrația președintelui Roosevelt s-a pregătit să abordeze o serie de probleme urgente, atât externe cât și interne. În primul rând, cadrul acesteia a făcut posibilă crearea de noi locuri de muncă în SUA, care atunci lipseau din cauza crizei economice extreme din anii 1929-1933. În al doilea rând, tot prin intermediul ei, guvernul american a exercitat un anumit grad de influență asupra țărilor semnatare a acestui act normativ. Iar în al treilea rând, (destul de important punct, aș zice) trimițându-le aliaților săi arme, bunuri și materii prime, dar NU și trupe combatante Roosevelt reușea să rămână fidel promisiunii sale din campania electorală, aceea că militarii americani nu vor fi trimiși în războaie străine.

    Sistemul american de „împrumut-închiriere” – Lend-Lease – nu a fost conceput pentru a ajuta URSS-ul, britanicii fiind primii care au solicitat asistență militară în baza unei relații speciale de leasing (care era similară unui contract de leasing operațional) la sfârșitul primăverii lui 1940, într-un moment în care înfrângerea zdrobitoare a Franței a lăsat Marea Britanie fără aliați militari pe continentul european. Londra a cerut Washingtonului 40-50 de distrugătoare vechi, oferind 3 opțiuni de achiziție: obținerea lor gratuită, plata în numerar sau leasingul. Președintele Roosevelt a acceptat rapid a treia opțiune și tranzacția a fost finalizată la sfârșitul verii anului 1940.

    În octombrie 1941, comisarul poporului pentru afaceri externe Veaceslav Molotov, ministrul britanic de aprovizionare Lord Beaverbrook, și trimisul special al SUA Averell Harriman au semnat primul protocol (la Moscova), care a marcat începutul extinderii programului de împrumut-leasing către Uniunea Sovietică. Ulterior au fost semnate mai multe protocoale suplimentare. Și-atunci, cât de important a fost pentru sovietici acest împrumut din partea americanilor? Nu-i greu să obțin niște cifre, dacă mă documentez puțin din biblioteca personală: „Din cei aproape 46 de miliarde de dolari cheltuiți pentru toate ajutoarele de împrumut, SUA au alocat doar 9,1 miliarde de dolari, adică doar puțin mai mult de 20% din fonduri, Armatei Roșii, care a învins majoritatea diviziilor germane și sateliții ei militari”, afirmă Jacques de Launay într-una din cărțile sale (Istoria Secretă). „În acea perioadă Imperiului Britanic i s-au acordat mai mult de 30,2 miliarde de dolari, Franța – 1,4 miliarde de dolari, China – 630 de milioane de dolari și chiar America Latină (!) a primit 420 de milioane de dolari, livrările de împrumut-leasing fiind distribuite în 42 de țări diferite.”

    Conform altui istoric la fel de bine-cunoscut, Mikhail Frolov, „dacă transformăm aceste transporturi de arme și echipamente militare în echivalentul lor monetar, atunci înseamnă că mai puțin de 0,1% din ajutorul Americii a fost acordat Uniunii Sovietice”. „În plus, primele transporturi de împrumut-leasing din timpul iernii 1941-1942 au ajuns în URSS foarte târziu, deși în acele luni critice Rusia a reușit să ducă o luptă impresionantă împotriva agresorilor germani pe cont propriu, fără nici o asistență din partea occidentalilor. De exemplu, în 1941 Statele Unite au promis să trimită 600 de tancuri și 750 de avioane, dar de fapt au trimis doar 182 și respectiv 204”.

    Tot istoria consemnează că în noiembrie 1942, adică la apogeul bătăliei pentru Caucaz și Stalingrad, livrările de arme s-au oprit, practic. Întreruperile transporturilor începuseră deja încă din vara anului 1942, când avioanele și submarinele germane au șters aproape în întregime infamul convoi PQ 17 care a fost abandonat (la ordinul Amiralității) de către distrugătoarele britanice desemnate să-l escorteze. Prin urmare, doar 11 dintre cele 35 de nave originale au ajuns în siguranță în porturile sovietice – o catastrofă care a fost folosită ca pretext pentru a suspenda convoaiele ulterioare din Marea Britanie până în septembrie 1942. Un nou convoi, PQ 18, a avut și acesta pierderi masive de-a lungul rutei sale, iar un alt convoi nu a mai fost trimis decât la jumătatea lunii decembrie 1942. Astfel, timp de 3 luni și jumătate, când se desfășura una dintre cele mai decisive bătălii din întreaga conflagrație mondială și care evolua în fazele sale succesive pe Volga, mai puțin de 40 de nave care transportau mărfuri occidentale sosiseră intermitent în Murmansk și Arhanghelsk. Din acest motiv, mulți suspectau că Londra și Washingtonul așteptau să vadă cine va rămâne în picioare după bătălia de la Stalingrad. Drept urmare, între 1941 și 1942, doar 7% din încărcăturile de război expediate din SUA au ajuns în Uniunea Sovietică. Cea mai mare parte a armelor și a altor materiale a sosit în URSS între anii 1944-1945, odată ce soarta războiului se schimbase decisiv.

    Aș mai comenta puțin și despre calitatea echipamentului militar împrumutat-închiriat în baza legii „Lend-Lease”, fiindcă așa mi se pare corect. Din cele 711 avioane de vânătoare care sosiseră în URSS din Marea Britanie până la sfârșitul anului 1941, 700 erau modele vechi, fără speranță, precum Kittyhawk, Tomahawk și Hurricane, care erau semnificativ inferioare Messerschmitt-urilor germane și Iakovlev-urile lui Aleksandr Sergheevici Iakovlev, atât în ​​ceea ce privește viteza, cât și agilitatea și nici măcar nu erau echipate cu arme. În ceea ce privește cele mai noi avioane de luptă Airacobra, doar 11 au fost livrate în 1941. Și primul Airacobra a ajuns în Uniunea Sovietică dezasamblat și fără nici un fel de documentație aferentă mecanismului său. O situație similară a fost observată cu mult-laudatele tancuri ușoare britanice „Valentine” pe care operatorii de tancuri sovietice le-au poreclit „Valentinas” și tancurile medii „Matilda”, a căror armură subțire, motoare puternic inflamabile pe benzină și transmisii preistorice le-au făcut pradă ușoară pentru tunarii și lansatoarele de grenade germane.

    Potrivit lui Valentin Berezhkov, interpretul lui Iosif Stalin, care a participat la toate negocierile dintre liderii sovietici și anglo-americani, Stalin s-a simțit adesea profund ofensat de acțiunile britanice precum oferirea de avioane învechite, ca Hurricane, spre exemplu, în locul altora mai noi ca Spitfire. Mai mult, în septembrie 1942, într-o conversație cu Wendell Willkie, un lider al Partidului Republican al SUA, Stalin i-a replicat direct în fața ambasadorilor americani și britanici, William Standley și Archibald Clark Kerr: „Știm că americanii și britanicii au avioane egale sau mai bune decât modelele germane, dar din anumite motive multe dintre acestea nu intră în Uniunea Sovietică”. Ambasadorul american, amiralul Standley, nu știa nimic despre acest lucru, dar omologul său britanic, Archibald Clark Kerr, a recunoscut că era la curent cu evenimentul Airacobra (americanii se pregătiseră să trimită 150 de bucăți către Uniunea Sovietică, dar britanicii au intervenit și le-au păstrat pentru ei), motivând redirecționarea acestora cu scuza că în mâinile britanice avioanele de luptă ar fi fost mult mai valoroase pentru cauza lor comună, decât dacă ar fi ajuns în Uniunea Sovietică.

    Din exemplele oferite, se constată clar și indubitabil că ajutorul oferit de America URSS-ului NU a fost din mărinimie. Pe de altă parte, chiar înainte de încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, documentele istorice atestă că americanii au primit din partea sovieticilor tone de mangan și tone de minereu de crom, care erau foarte apreciate de către industria lor militară. În plus, URSS a plătit cu aur transporturile aliate. De fapt, un crucișător britanic, HMS Edinburgh, transporta câteva tone bune din acest metal prețios când a fost scufundat de submarinele germane în mai 1942. De asemenea, Uniunea Sovietică a returnat cea mai mare parte din armamentul și echipamentul militar obținut prin acel program Lend-Lease după război, așa cum era stipulat în contractul de împrumut-închiriere. În schimb, li s-a emis o factură de peste 1 milion de dolari. Având în vedere faptul că datoriile de împrumut-leasing către alte națiuni au fost anulate, acest lucru nu era altceva decât un jaf la drumul mare, ceea ce l-a determinat pe Stalin să ceară „aliaților” recalcularea „datoriei”. Ulterior, americanii au fost nevoiți să-și recunoască eroarea, umflând dobânda datorată în total, iar suma finală, inclusiv acea dobândă, ajungând la puțin peste 700 milioane dolari, cifră care a fost acceptată de URSS și SUA în baza unui acord de soluționare semnat la Washington în 1972. După prăbușirea Uniunii Sovietice, datoria a fost rambursată integral în 2006.

    Fostul secretar pe comerț al SUA, Jesse Jones, a declarat că SUA nu numai că și-au recuperat banii în urma livrărilor către URSS, dar au obținut chiar și un profit substanțial din legea „Lend-Lease”, iar istoricul George Herring, la fel de sincer, a scris că împrumutul nu era de fapt cel mai altruist act din istoria omenirii, ci mai degrabă un gest de egoism al americanilor pe deplin conștienți de modul în care ar putea beneficia de el. Mai precis, împrumutul-leasing al lui Franklin Roosevelt s-a dovedit a fi o sursă inepuizabilă de avere pentru multe corporații americane. De fapt, Statele Unite au fost singura țară din coaliția anti-Hitler care a obținut dividende economice semnificative din război. Prin urmare, există un motiv pentru care americanii se referă adesea la Al Doilea Război Mondial drept „războiul bun”, fiindcă în vreme ce restul lumii a ieșit învinețită și aproape distrusă, ei au căpătat cele mai incredibile mașini, scule, forță de muncă și sume de bani.

    În concluzie, istoria reală a comportamentului american și britanic în cazul celui de-Al Doilea Război Mondial nu se încadrează în povestea cu zâne occidentale binevoitoare sacrificate de fiorosul lup sovietic. Victoria Armatei Roșii și a popoarelor sovietice asupra Germaniei naziste este atât de remarcabilă și atât de inspiratoare, încât toate eforturile conjugate și bine finanțate ale atâtor generații de propagandiști occidentali nu au reușit să o elimine. Și nici n-o vor face vreodată!

    P.S. Știu, e lung, poate plictisitor pentru unii neinteresați, dar extrem de adevărat! Rușii NU au contestat ajutorul, ci L-AU PLĂTIT! Așa circulă dezinformarea în spațiul public, iar necunoscătorii o iau de bună.

  2. Maestre Mihai Cantuniari,
    Deoarece pe revista Art-Emis (unde am citit articolul dv.) nu se poate comenta, iar pe alt site care a preluat articolul am fost cenzurat, imi incerc norocul pe acest site.
    Trebuie spus ca Romania a fost jefuita si va fi in continuare jefuita si cu ajutorul cozilor de topor din tara.
    Citez din articol:
    “– Actul 1, 1916-1917. Urmare a unor decizii nesăbuite, Tezaurul Țării este trimis în două tranșe în Rusia. În ceea ce privește numai aurul, în total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin. Nu a fost recuperat (cu mici excepții nesemnificative) niciodată. Ghinion.”
    Si comentariul meu:
    Domnule Mihai Cantuniari nu ar fi bine sa se precizeze cine era ministru de finante in acea vreme in guvernul de la Iasi si de la care a pornit ideia de a duce tezaurul unde si-a dus mutu iapa ? Nu cumva era acelasi politician care, datorita politicii externe nesabuite (sic !) din anii ’30, a facut ca Romania sa cada intre vagoane iar in 1940 granitele sa se prabuseasca ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.