Motto: „În conformitate cu Fereasta Overton, pentru fiecare idee sau problemă, în societate există o așa-numită ‘fereastră de oportunități’. În cadrul acestei ferestre, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de Neconceput, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de Politică Curentă, deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege” (Nikita Mihalkov, Besogon TV, 18 iunie 2020)
Oh, și ce mai „fereastră Overton”, dar ce zic eu… ce mai „termopan Overton” se deschise…
Păi, numai ce a fost fotografiată domnul Nae Andrei, lectoriță la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, cu fustiță scurtă și burtica la vedere, cu sandale și pălărie de vară, cu borul lat, că au și început discuțiile pro și contra. Și important nu este ca publicul să aibă, de la început, o atitudine îngăduitoare, ci SĂ SE VORBESCĂ DESPRE… Nu APROBAREA contează aici… contează doar DISCUȚIA. Căci „a discuta” înseamnă a te ACOMODA cu subiectul, iar după acomodare nimic nu mai pare scandalos.
Domnul lectoriță Nae e, fără îndoială, „cool”. Ca urmare, studenții sunt de partea lui, și de ce n-ar fi? Păi, cum nu, când dânsul face cursuri de masterat cu tema „Jocurile video şi identitatea culturală” și un curs opțional „Introducere în studiul jocurilor video ca medii narative”? Enorm de interesante, sigur, se bat beneficiarii noului tip de educație pe ele! Și, să zicem că ai noroc și „prinzi” loc în față la curs și îl absolvi cu succes, cu lucrarea de master «Despre efectul jocurilor video în evaluarea războiului din Ucraina de către analistul militar Radu Tudor»! Oau! Excelentă temă… dar pe urmă cine și unde te angajează? Adică, întreb, la ce ne folosește nouă „studiul jocurilor video ca medii narative”? Sau faptul că citim, cu sufletul la gură, monografia «Imersiune, narativ și ‘gender crisis’ în jocurile video Survival Horror»? Știu și eu?
Aș spune că lucrurile sunt pregătite cu grijă. Astăzi, un domn de la Universitate ne zice că el se simte doamnă și-și leagănă, delicat, poșetuța în fața aparatului de fotografiat… că în rest, totul e OK. Imediat apare în spațiul public și un polițist cu gambele la vedere, pe sub volanele fustiței. Mâine, un medic își va primi pacienții la cabinet purtând ciorapi-plasă și pantofi de lac, cu toc înalt, dar, hei! care-i problema? ce, nu te poate consulta și așa? Poimâine, președintele ales al României va dori să se adreseze Parlamentului îmbrăcat într-o rochiță cochetă, „by Eli Lăslean”, și-și va pudra nasul în timpul discursului, delicat, din timp în timp, ceea ce nu-i va răpi nimic din prestanță!
Important este să ne obișnuim cu asta. Important e să înțelegem clar că așa e „corect din punct de vedere politic”. Important e să fim conștienți că trebuie să ne ținem gura și să folosim din plin atât de demonizatul „dublu limbaj” al vremurilor de tristă amintire, doar că pentru cu totul alte teme, astăzi. Teme care ar fi părut incredibile, pe atunci…
Și acum… Evident, în istoria omenirii sunt citate cazuri – unele celebre – de personaje cu orientare sexuală LGB… căci LGB a fost dintotdeauna, într-un procent relativ stabil, de-a lungul vremurilor, iar ceea ce sărea „peste procent” provenea din corupție sexuală (sau, cel puțin, așa îmi amintesc eu că am citit în Manualul de medicină legală al lui Mina Minovici). Și da, au existat și bărbați cărora li se părea interesant să se îmbrace în țoale femeiești… numai că acelea erau manifestări legate, mai curând, de fetișism, decât de „…eu mă identific ca femeie…”. Întrebarea mea este: totuși, de unde au apărut celelalte inițiale? Unde au fost până acum, până în secolul XXI, acele… TQIA+ 101, care nu apar în manualul lui Mina Minovici? Ar fi posibil să se fi declanșat o molimă recentă iar în urma ei să fi apărut încă 105 (!) „identități sexuale și de gen diferite”, așa, ca o erupție de neoprit? Adică încă 105 modalități de a opri înmulțirea speciei umane? Este o realitate sau e pur și simplu o gigantică parodie, o uriașă gogoașă, prin care unii dobândesc vizibilitate, prefăcându-se că sunt îndrăgostiți de copaci și de avioane sau „punându-și pirostriile” cu animalele lor de companie, toți servind, în realitate, o schemă minuțios gândită de alții?
Căci ei, băieții cu fustițe, sunt numai „ceea ce se vede”. Pe fundal e altceva. Și atunci, mă gândesc… dacă n-a fost nicio epidemie… n-ar fi bine să ne uităm mai atent cui îi folosește ideologic această fantezie grotescă și, mai ales, cine o încurajează și o finanțează?
Autor: Luminița Arhire
