Săptămâna trecută a început cu o cădere bruscă a burselor. Totul a început luni dimineața la bursa din Tokyo, iar unda de șoc s-a resimțit în întreaga lume. Bursele sunt oricum extrem de nervoase câștigurile în acest an fiind în marea lor majoritate obținute doar la cele șapte mari companii americane, «The Magnificent Seven» – Apple, Amazon, Microsoft, Google (Alphabet), Meta (Facebook), Nvidia și Tesla. Restul companiilor sunt undeva sub medie, sau chiar în scădere. Ce s-a întâmplat săptămâna trecută și ce se întămplă la modul general?
Săptămâna trecută banca centrală japoneză a mărit dobânda de referință cu 0,25%, ceea ce pare nesemnificativ. Mai puțin cunoscut, în afara cercului jucătorilor de pe piața FOREX (piața valutară), accesul la creditele cu dobândâ zero în Japonia este o chestiune care poate destabiliza întregul sistem financiar global. Începând cu anii ’90, odată ce bursa din Tokyo s-a prăbușit după trei decenii de creșteri continue, banca centrală a Japoniei a început o politică de credite cu dobândă zero destinată în principiu susținerii bursei locale și a economiei japoneze. Datorită liberului acces la piețele de capital, acest lucru a putut fi folosit și de speculanții valutari care se pot împrumuta cu zero dobândă în Japonia și apoi plaseză banii împrumutați în tot felul de instrumente finaciare pe alte piețe.
De exemplu: Să spunem că JP Morgan se împrumută cu echivalentul a 147 de miliarde de yeni la Tokyo. Acum acești 147 de milarde de yeni sunt echivalentul unui miliard de USD. JP Morgan schimbă cei 147 mld yeni în USD și din USD în lei. Apoi pe piața din România banii sunt plasați cu un randament de 6%. DACĂ CURSURILE VALUTARE SUNT STABILE (ROL/USD și YEN/USD) JP Morgan câștigă 6% fără să facă nimic. Singurele riscuri pentru speculant sunt: 1. ca leul să se devalorizeze față de dolar și 2. ca yenul să se aprecieze față de dolar. Creșterea cu 0,25% a dobânzii la yen săptămâna trecută, duce la o apreciere a yenului și, în consecință, la un risc de tipul celui de mai sus.
Dar lucrurile se scalează… Nu e vorba doar de un risc valutar și de potențiale pierderi pentru niște speculanți valutari, oricât de mari. Accesul la credite janoneze ieftine reprezintă una din cheile sistemului financiar global. Întreaga lichiditate a pieței este dependentă de banii accesibili la cost zero în cantitate practic nelimitată. Japonezii pompează bani în piață, americanii îi preiau și îi mută oriunde, în primul rând în propria piață, cea mai mare din lume, unde nu există riscul căderii cursului valutar, ca în cazul leului românesc. Așadar ajunse în SUA, miliardele de dolari unde să se ducă? Păi tocmai în acțiunile celor 7 magnifici, care au ajuns să aibe valori aberante.
Într-o economie în care banii sunt tipăriți fără acoperire, totul se rezumă la o schemă Ponzi, la un Caritas. JP Morgan și ștabimea americană, câștigă în fiecare zi la Caritas noi și noi miliarde de dolari pe care nu mai știu unde să îi plaseze. Au cumpărat deja tot ce era de vânzare, iar acum își vând unii altora, din ce în ce mai scump acțiunile acestor câteva companii care totuși produc încă ceva: software, servicii pe internet, telefoane.
Cât poate ține așa ceva și unde se va ajunge, nu e cazul să punctăm în acest articol, dar semnificativ ar fi ce se poate întâmpla cu …leul și cu creditele noastre.
De ce aduc leul în această discuție? Convingerea mea este că la ora actuală moneda națională a României este supravealuată, cu mult. Cu cât anume e greu de spus, dar comerțul cu bunuri și servicii al României este cronic deficitar. Cum anume se susține cursul valutar leu/dolar în aceste condiții? Simplu: prin împrumutarea statului. Doar că statul român, spre deosebire de cel japonez, nu se împrumută cu dobânzi zero, ci la dobânzi mari, cam cele mai mari din zonă… Cine are de câștigat din menținerea cursului? Evident cei care se pot împrumuta cu dobândă zero și apoi creditează statul român. (Și, să nu uităm, românii cu credite în valută la bănci). Cine are de pierdut? Evident, statul, care pe termen lung devine insolvent, falimentar.
Dar mai există stat? Nu știm dacă mai există stat, dar cu certitudine mai există datoria publică. Cât mai ține ulciorul național (și cel internațional) la apă? Nu prea mult, dacă mă întrebați pe mine.
Autor: Bogdan Herzog
