În 1993, câştigasem prin concurs un atelier la «Cité Internationale des Arts» la Paris, în Montmartre, Rue Norvins 24. La zidul exterior al atelierului, se afla «Le Passe-Muraille», celebra sculptură a marelui actor francez Jean Marais. Avea atelierul lipit de Cité, la nr. 22. Ne întâlneam deseori dimineaţa la brutăria din Montmartre.
Îmbrăcat într-un mantou foarte lung, bleue-marine închis, o eşarfă roşie, cu părul alb dat pe spate, maiestos ca un rege, cu acei ochi imenşi albaştri în care te pierdeai. Nu-mi venea a crede că viaţa mă adusese în preajma celui mai celebru spadasin al cinematografiei franceze, cel care ne vrăjise adolescenţa. Am profitat de această imensă şansă, m-am recomandat. Auzind că suntem vecini de ateliere, mi-a făcut onoarea şi surpriza să mă invite la o cafea. I-am povestit entuziast de fascinaţia pe care o exercitau în România comunistă filmele sale, ale lui Jean Gabin şi Alain Delon. Timpul a trecut şi, în una dintre zile, m-a sunat pentru a mă invita la atelier. Îmi pregătise o surpriză. În faţa mea, era Alain Delon. Şi astăzi simt acel magnetism şi impact al privirii sale metalice, profunde şi încordate. Delon privea cu aura sa, era locuit de mit încă din viaţă; în Japonia era o icoană venerată, imaginea Franţei. Te priveau şi Rocco şi Tancredi şi Robert Klein şi Jean-Paul îndrăgostit de Marianne, şi Roger Sartet din Clanul Sicilienilor şi tăcerea implacabiă a samuraiului.
Pentru generaţia noastră, într-o Românie comunistă, Alain Delon reprezenta o lume liberă, luminoasă, pe care ne-o închipuiam şi o visam prin el. Delon era simbolul unei Franţe sclipitoare, elegante, cea care oferea lumii întregi un model de viaţă original, respectat şi invidiat, modelul de urmat. O Franţă care nu mai există, o Franţă ataşată identităţii sale, care se impunea printr-o diplomaţie rafinată.
Delon reprezintă un patrimoniu al cinematografiei universale, eroul liber, frumuseţea ideală, seducţia şi eleganţa unei epoci. Mare admirator al lui De Gaulle, Chaban Delmas, Raymond Barre, un om profund de dreapta, contestat de stânga, extrema stângă si de neo-feminism. Delon lipseşte astăzi societăţii franceze, mai mult decât aceasta şi-ar fi imaginat. Trezit brusc şi violent din somnul ideologiei Comisiei Europene, poporul francez a simţit adevăratul şoc al dispariţiei celui care i-a fost atât de fidel şi i-a adus glorie.
Delon era Franţa adevarată, Franţa strălucitoare. Era duşmanul acestui progresism bolnav, reprezentat ruşinos la inaugurarea Olimpiadei de la Paris sub semnul incluziunii, al blasfemului şi al minorităţii, valori ale modelului european, identificat ca majoritate globală, imigraţionist multi-cultural care a creat comunitarism, insecuritate şi trafic de narcotice. Astăzi proiectul de federalizare al U.E., purtat cu obstinaţie de preşedintele Macron, destructurează Franţa ştergându-i acea unicitate cândva invidiată de America.
„Vi se ia şi ultimul drept, de a fi o natură umană, îndumnezeită”, afirma marele actor la festivalul de la Cannes. Ura şi teama suscitate de influenţa în societate a mesajului său au generat o atitudine insolentă şi agresivă a Hollywood-ului, care a cerut Festivalului de la Cannes din 2019 să renunţe a-i decerna marelui actor «la Palme d’honneur»!… America este obişnuită să impună şi să cenzureze! Ştim şi noi foarte bine. Ne putem pune întrebarea dacă mai este Hollywood-ul o instituţie culturală sau un ONG de propagandă progresistă în care orice scenariu și distribuţia se fac pe cântarul diversităţii rasiale.
Delon a lăsat un ultim testament! Poate cel mai mai important: a obligat Franţa să se uite în oglinda istoriei sale şi să-şi vadă adevaratul chip de astăzi, schimonosit de ideologia progresistă care i-a infestat întreg trupul. A pus Franţa în faţa unei întrebări fundamentale: unde este moştenirea acelei epoci în care modelul de viaţă francez reprezenta un reper universal? Oare această imensă adeziune naţională pe care a declanşat-o dispariţia lui Delon a trezit poporului francez sentimentul identităţii pierdute, sentimentul naţional atât de urât la Bruxelles? Spiritul luminilor al lui Voltaire, Montesquieu şi Diderot a eşuat acum în cancel-culture? Ce decadenţă! Regăsirea sentimentului naţional al Franţei, o ţară importantă a Europei, poate contracara proiectul U.E.!
Despărţirea de Alain Delon a trezit în poporul francez nevoia de Franţa şi de identitatea sa. Plecarea sa a relevat o dimensiune social-politică total neaşteptată. Însuşi preşedintele Macron a fost nevoit să dea Cezarului ce-i al Cezarului, recunoscând în el un monument al Franţei. Golul lăsat e imens, nimeni şi nimic nu îl pot înlocui în cinematografia franceză, dar şi în spiritul societăţii trezite brusc, reamintind că identitatea unui popor face să dăinuie o naţiune.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ștefan Râmniceanu
