Aglae Pruteanu a fost o actriță română, interpretă de mare sensibilitate în roluri din teatrul universal și dramaturgie românească. Personalitate proeminentă, generos înzestrată de natură, Aglae Pruteanu a avut o influență covârșitoare asupra dezvoltării teatrului ieșean din vremea sa și, prin aceasta, asupra mișcării teatrale românești.
S-a născut la 22 octombrie, în anul 1866, sun numele Aglae Theodoru, ca fiică a unui mărunt funcţionar administrativ al spitalului din Vaslui, târg în care şi-a petrecut copilăria şi anii primei tinereţi. A încercat să urmeze cursurile de la «Școala centrală de fete» de la Iași. Lipsurile materiale nu i-au permis acest lucru, dar s-a înscris, până la urmă, la Școala Profesională de la Sfântul Sava din Iași. Între timp și părinții artistei, Costache și Ecaterina Theodoru, s-au mutat în „orașul celor șapte coline”.
La 6 octombrie 1885 Aglae Theodoru avea să fie admisă, prin examen, la clasa „de declamațiune și mimică” a Conservatorului din Iași, la clasa profesorului și actorului Mihail Galino. În cadrul Conservatorului din Iași a urmat, în paralel, cursurile de la clasa de teorie și solfegiu.
Încă de pe băncile Conservatorului, la 22 iulie 1886, Aglae a fost încadrată la Teatrul Național din Iași, pe un salariu lunar de 100 de lei, cu mult peste salariile unor actori consacrați alături de care a jucat în stagiunile teatrului ieșean. A jucat alături de mari nume ale acestei scene, precum Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu și Agatha Bârsescu. Jocul său a imprimat eroinelor interpretate o explozie de sentimente și o pasiune deosebită, o grație în mișcări, unică, un glas vibrând de înfiorări tragice. Toate aceste calități au ajutat-o să-și creeze un drum propriu în teatrul ieșean. Ea a dat continuu sens unei largi perioade din istoria Teatrului Național din Iași, din 1886 până în 1930.
Câteva luni după angajare, la 15 februarie 1887 s-a căsătorit cu actorul Dimitrie Pruteanu, un om rutinar, ursuz și cu calități artistice limitate, de care avea să se despartă în anul 1904.
La Teatrul Național Iași, unde a activat timp de 44 de ani, Aglae Pruteanu a interpretat peste 300 de roluri, deschizând drumul unei adevărate școli de teatru. Aglae Pruteanu a interpretat numeroase roluri din dramaturgia națională și universală: Julieta, Ofelia, Desdemona, Nora, Anna Karenina, Sonia, roluri de protagonistă din Macbeth, Antoniu și Cleopatra, Richard al III-lea, Fedra, Andromaca, Maria Stuart, Dama cu camelii, Chirița în Iași, Cinel-Cinel, Ovidiu, Vlaicu Vodă, Apus de soare, Viforul, Năpasta și multe altele. Continuatoare a școlii lui Matei Millo, Mihail Galino și Grigore Manolescu, Aglae Pruteanu a fost o actriță modernă în cea mai deplină înțelegere a cuvântului. Ea avea un deosebit simț artistic și un stil de joc propriu. A jucat, de-a lungul anilor, cu dăruire și talent, alături de cel mai admirat partener: actorul și profesorul State Dragomir. Ea a lăsat în cartea sa, «Amintiri din teatru», însemnări prețioase referitoare la munca actorului.
A jucat până după Primul Război Mondial, din marele repertoriu al teatrului românesc și european, de la Shakespeare la Ibsen, la Alecsandri, Millo și Caragiale, de la Molière și Beaumarchais la Victor Eftimiu. A avut un ritm susținut de muncă, o viață foarte activă din punct de vedere teatral jucând câte trei-patru piese pe săptămână, repetând simultan mai multe roluri. De asemenea, în zilele libere interpreta roluri în turneele defășurate în orașe din Moldova: Huși, Vaslui, Bârlad, Roman etc. În 1906 a jucat pe scena Teatrului Național din Craiova.
În perioada Primului Război Mondial, în cursul anului 1917 a avut frecvente contacte cu actori de primă clasă ai scenei românești, printre care amintim: Mărioara Ventura, Maria Ciucurescu, Constantin Nottara, Ion Brezeanu, Tony Bulandra și Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Morțun, ion Manolescu, Elvira Popescu, Maria Filotti, Constantin Tănase etc.
A avut roluri memorabile în piese de teatru precum: «Învierea» de Lev Tolstoi, «Cinel-Cinel» de Vasile Alecsandri, «Azilul de noapte» de Maxim Gorki, «Marchiza de Pompadour» de Carry Brachvogel etc.
În anii 20 ai secolului al XX-lea a avut mai puține apariții pe scena teatrului ieșean, consacrându-ți timpul pentru a scrie articole, interviuri, studii teatrale și piese de artă dramatică: «Trei fete de măritat», «Altădată și acum», precum și lucrarea autobiografică «Amintiri» care a văzut lumina tiparului în 1922 la «Viața românească».
Prin calitățile sale interpretative, Aglae Pruteanu a avut o influență extraordinară în dezvoltarea teatrului ieșean din timpul său și asupra mișcării teatrale românești. A lăsat în cartea sa, «Amintiri din teatru», însemnări prețioase cu privire la munca actorului.
S-a stins din viață la 28 martie 1941 și a fost înmormântată în Cimitirul «Eternitatea» din Iași. În parcul din fața Teatrului Național din Iași se află un bust cu chipul actriței Aglae Pruteanu, iar o sală de repetiții a teatrului ieșean a primit numele său.
George Topîrceanu, inspector al teatrelor, impresionat de calitățile sale, afirma: „Artist în stil mare, Iașul trebuie să fie mândru de interpreta care ne-a dat o Ofelie, incomparabilă prin glasul ei patetic, prin grația și plasticitatea atitudinilor pe care aș fi vrut să le văd eternizate pe pânză sau în marmură”.
«Aglae Pruteanu, cel mai duios omagiu», de Otilia Cazimir)
„Întâmplarea – sau poate altceva decât întâmplarea – a făcut ca pământul blând al Iaşului să primească, şi să păstreze pentru veşnica lor odihnă, pe toate cele trei glorii ale scenei româneşti: Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu şi, acum, Aglae Pruteanu.
Încântătoarea artistă de altă dată s-a stins, în acest violent şi melancolic început de primăvară, pe un pat sărac de spital, singură, bătrână şi uitată.
Pe această minune a teatrului moldovenesc am văzut-o puţin, târziu, spre sfârşitul carierei sale. N-am văzut-o nici în Julietta, nici în Dama cu Camelii. Am văzut-o însă destul ca să n-o mai pot uita niciodată. Abia acum îmi dau seama că frageda Catiuşa din primul tablou al Învierii, care-şi cânta atât de suav cântecul numelui ei, era o femeie în pragul bătrâneţii: nici o Catiuşă, din câte au venit în urma «Prutencii», n-a fost atât de tânără ca ea.
Cu discreţia ei de totdeauna, şi poate şi dintr-un pic de cochetărie, – ultimă şi dureroasă cochetărie, – a plecat din teatru înainte ca ‘ale vremii nobile injurii’ să-şi pună pecetea pe chipul ei dulce şi să provoace respectuoasa compătimire a celor de dincoace de rampă. Din dragostea pentru arta ei, din respect pentru publicul ei, s-a retras la timp. A renunţat la ceea ce era singurul ei rost pe lume, pentru că aşa era frumos.
Generaţiile foarte tinere n-au văzut-o şi n-au auzit-o. Dar cele care au cunoscut, trecute prin delicatul aparat de precizie al talentului ei, emoţii intense şi pure, când vor să aducă un elogiu suprem vreunei tinere artiste, nu găsesc să spună decât atât:
– Are ceva din Pruteanca…
De mult, când Aglae Pruteanu a jucat incidental la Bucureşti, Tudor Arghezi şi-a arătat uimirea că această incomparabilă artistă «preferă să pâlpâie la Iaşi în loc să ardă la Bucureşti».
Dar Aglae Pruteanu tot la Iaşi s-a întors. S-a întors în târgul ei, la publicul ei, la teatrul ei, căruia i-a rămas credincioasă până în cel din urmă ceas, cu îndârjirea nezdruncinată a sufletelor delicate când iubesc. A înnobilat, a umanizat şi a îndulcit, cu fermecătoarea ei feminitate, toate rolurile pe care le-a jucat, de la Shakespeare la Baba Hârca. În aerul îmbâcsit al scenei, braţele ei flexibile au sculptat şi bucurii suave, şi desnădejdi sălbatece. Iar cuvântul, rostit de ea, era şi fluid şi palpabil în acelaşi timp.
Cine-ar putea-o uita pe Flammeda rostind, ca o frunză în colţul gurii, insinuantă, tulburătoare şi tristă: ‹Balada foilor de mintă›? Versurile Martirei pluteau peste sală ca o incantaţie păgână, parfumate aevea cu mireazma amăruie şi înţepătoare a foilor de mintă.
Ne-au rămas de la Aglae Pruteanu anumite atitudini, anumite gesturi, anumite priviri şi anumite inflexiuni de glas, pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate aminti.
Îmi spunea o artistă tânără:
– Când mi s-a încredinţat primul meu rol adevărat, mi-a fost frică. Şi m-am gândit că nimeni nu m-ar putea îndruma mai bine decât Aglae Pruteanu. M-am dus la ea. A răsfoit rolul şi a început să mi-l ‘joace’, cu glasul şi cu mâinile atât. Am plecat umilită şi descurajată. Am înţeles că oricât aş munci, n-am să pot face niciodată ce-a izbutit, dintr-odată şi fără nici un efort, bătrânica asta amărâtă…
Aglae Pruteanu şi-a început cariera pe vremea şcoalei aşa zisă ‘veche’. Ea, însă, n-a făcut parte din nicio şcoală. Prodigioasa ei intuiţie artistică i-a ţinut loc de studii prin străinătăţi. Jocul ei a fost, de cum a călcat pe scenă, aşa cum ar fi şi astăzi, aşa cum ar fi şi mâine, şi totdeauna, perfect modern.
A fost ea, şi nu i-a trebuit mai mult. Nimeni n-a putut s-o imite, pentru că n-avea nimic convenţional, nimic imitabil în arta ei.
De o severă sobrietate artistică, disciplinată fără efort, deşi capricioasă, Aglae Pruteanu a stăpânit acel simţ al măsurii, extrem de rar, care a făcut-o să ghicească totdeauna cu precizie limita impalpabilă şi nestatornică dincolo de care orice talent, oricât de mare, alunecă în cabotinaj. S-a ferit, instinctiv, să creeze acea familiaritate dintre artist şi public, în care se complac atâţia artişti, şi mai ales atâtea artiste. Aglae Pruteanu a fost iubită de publicul ei, dar a fost iubită ca un juvaer de preț, nu ca un obiect uzual.
Dar, pe lângă sensibilitatea ei artistică miraculoasă, pe lângă o aspră putere de muncă şi o desăvârşită conştiinciozitate, pe lângă temperamentul excepţional şi glasul incomparabil, Aglae Pruteanu a fost dăruită şi cu un trup de o subtilă feminitate, şi cu o figură deosebit de dulce şi de maleabilă.
Artistele cu trăsături mai dure, mai caracteristice, sunt osândite să-şi poarte pe scenă, în toate rolurile, acelaşi chip de pe stradă şi de acasă, Aglae Pruteanu, cu figura ei puţin neprecisă, impresionabilă ca faţa unei ape în care se resfrâng deopotrivă de limpede seninul, ca şi toată furtunile cerului, a fost de-apururi alta în fiecare rol. Nu numai că n-a semănat cu nimeni, dar chiar cu ea însăşi a ştiut să nu mai semene când a trebuit. Candidă, cochetă, perfidă, pasionată, ori chinuită până la sfâşierea trupească, a putut fi cea mai suavă Ofelie, ca şi cea mai patetică Sapho.
Ne-am dus cu inima strânsă, vom mai regăsi-o, oare, după ani de tristeţă şi de izolare, pe Pruteanca noastră?
În semi-întunericul învietor de iluzii al scenei am regăsit-o. Ne-a spus versuri cu glasul ei pur, cu glasul ei de altădată…
Spectatorii tineri, care o vedeau pentru întâia oară, au simţit şi ei atunci că se petrece ceva neobişnuit acolo, pe scena indiferentă. Aglae Pruteanu a fost primită cu mirare şi ascultată cu smerenie.
Fericiţi cei care au putut-o auzi măcar atunci… Iar noi ceilalţi, cei care aveam parcă un drept de proprietate asupra Prutencii noastre, i-am închinat, cu emoţie şi cu recunoştinţă, un zâmbet, o floare şi un regret.
A fost o sărbătoare a amintirii, o mare și tristă sărbătoare.
Pe urmă, Aglae Pruteanu s-a dat definitiv la o parte din calea celor care veneau, nerăbdători, în urma ei. N-a mai făcut umbră nimănui.
Doar, de câte ori ne sosea de pe aiurea câte o glorioasă pasăre călătoare, noi, cei care rămăsesem iremediabil ‘ai ei’, ne gândeam cu melancolie:
– Degeaba… nu-i ca Pruteanca noastră! Rătăcea încă printre noi, atât de modestă, atât de discretă: umbră amărâtă, amintire care doare, mustrare vie…
Îi auzeam încă glasul, tot pur, și-i vedeam încă chipul, tot frumos, peste care mâna noastră timidă ar fi vrut, şi nu îndrăznea, să treacă umbra unei mângâeri. Dar, prinşi în vârtejul zilelor sbuciumate pe care ne e dat să le trăim, nu ne-am învrednicit să luminăm cu un pic de bucurie ceasurile din urmă ale aceleia care a dăruit tuturora atâtea curate bucurii.
Şi dorea să mai joace odată, măcar odată, numai odată, pentru cea din urmă dată… Aşa cum doresc toţi artiştii, ca nişte copii desnădăjduiţi, când simt că li se apropie sfârşitul.
Acum, această dulce minune a noastră, a celor dela Iaşi, – atât de a noastră cum n-a mai fost alta, – a plecat pe cel din urmă drum.
A plecat liniştită. În sfârşit liniştită. Glasul ei cald, glasul ei de lumină, s-a stins. Va mai trăi o vreme, atât cât vom mai trăi noi, cei care l-am auzit, şi va muri, pentru totdeauna, odată cu noi”.
Otilia Cazimir, Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1941
