Publicația Teleleu.ro a documentat viața românilor care muncesc din greu prin străinătate în rândul cărora s-a remarcat un vasluian care a discutat cu reporterii în ultima lui de muncă în construcții în Belgia. Publicația spune că Irinel, după zeci de ani de muncă pe șantiere, nu mai are putere și nu mai poate îndura durerile de spate și de picioare: „Șantierele pentru mine s-au închis”.
Poveștile acestor muncitori români au fost documentate vreme de mai multe luni de jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț:
Irinel are 51 de ani și asta e ultima lună în care mai lucrează în construcții în Belgia. Nu mai are putere. Nu mai poate să îndure durerile de spate și de picioare. „Șantierele pentru mine s-au închis”, spune el.
Cele două fete ale lui au crescut și acum sunt independente. Muncesc la birou, așa cum a visat pentru ele de când erau mici. De-asta a plecat în Belgia, să le țină la facultate.
Acum se poate întoarce acasă.
O să-și deschidă o afacere cu struți la el în sat, pentru că a citit pe internet că poate să vândă carnea, ouăle și penele. O să înceapă cu două femele și un mascul.
Irinel Blăniță este din satul Rădești, județul Vaslui, iar fetele lui au 23 și 24 de ani. Una a făcut Facultatea de Mecanică la Iași și lucrează ca ingineră, iar cealaltă a făcut Facultatea de Chimie și lucrează în Germania în domeniul în care a studiat. Irinel a renovat casa cu banii din Belgia – a mărit bucătăria și a construit baie cu fosă septică, pentru că în sat nu există canalizare.
Viața lui a fost ca o cursă cu obstacole. „După Revoluție a fost foarte greu cu banii. Nu mă plâng, nu m-am plâns niciodată de muncă. De mic, de când am început să merg, am muncit acasă la părinți, că asta a fost viața. Căram apă cu gălețile de la un kilometru.”
El și soția lui își produceau mâncarea în gospodărie. Creșteau păsări, porci și vaci, iar oile le dădeau la stână, la un cumnat. Spălau fetele în „băliuță”, cu apa încălzită pe sobă. Le înfășau în „pelinci”, scutece pe care le fierbeau și le refoloseau. „Pamperșii erau rari și scumpi, nu ne permiteam. Mai bine luam banane și lapte praf pentru copii. Mă duceam după apă până la socru-meu, că laptele praf e pretențios și se corăslește.”
Irinel lucra ca tractorist la el în sat. „Îmi dădea mai rău ca la un om cu ziua. La ăla îi dădea mâncare, îi dădea și un șpriț. Eu veneam și fără mâncare, și fără șpriț, fără nimic. Îmi dădea 50 de lei și lucram de la șase dimineața până seara.”
La începutul anilor 2000, a plecat să muncească în Turcia – avea nevoie de bani „să dea la medici” ca s-o opereze pe fetița lui cea mare de hernie ombilicală. După trei luni de muncă, i-au ajuns banii și de operație, și de o drujbă rusească, și de un șifonier.
În anii următori a lucrat în construcții la Vaslui, Ploiești și București. În România n-a avut niciodată contract de muncă și contribuțiile sociale plătite. „În București m-au angajat la blocuri din astea cu reabilitări, cu izolație. Mi-a făcut contract de două ore. Și a venit controlul – râdea: «Mă, tu vii din Moldova la București să lucrezi două ore? Stau de o oră în fața blocului și v-am văzut pe toți. Spune-le să iasă să dea declarații, că altfel chem poliția». Noi nu știam că avem contract de două ore – erau contracte fictive, care nu aveau nicio valoare, nu îți plăteau nicio datorie la stat.”
A plecat să muncească în Rusia, la Soci, înainte de Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014, apoi la Moscova să construiască blocuri. „Aveam familia de întreținut, asta era pentru mine pe primul loc.”
În Germania a lucrat la fibră optică, apoi, în 2018, a venit în Belgia. Nu mai ține minte anii și localitățile – au fost doar un șir de șantiere care puteau fi oriunde, pentru că oricum nu era acasă, lângă familia lui. „Fetele mi-au simțit lipsa, dar altă soluție n-aveam.”
Nu are prea mulți bani puși deoparte, pentru că le-a întreținut pe fete la facultate în Iași, le-a cumpărat laptopuri și ce-au mai avut nevoie pentru școală. „Le-am zis: ‘Mă, pentru voi învățați. Pentru mine asta a fost viața. Dar voi, dacă vreți să munciți la un birou, atunci învățați′”.
[…] Povestea unui vasluian de 51 de ani după zeci de ani de muncă pe șantiere în străinătate: „A… […]