La 6 noiembrie 1936, în satul Clocuşna, judeţul Hotin, s-a născut cunoscutul regizor de film, scenarist şi poet moldovean, Emil Loteanu.
În prezent satul de baştină al lui Emil Loteanu se află în raionul Ocniţa, Republica Moldova. După anexarea Basarabiei de către URSS, în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuți, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, și-a însoțit mama (Tatiana) la București.
În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuţi, sat din raionul Hotin. A fost prins și predat grănicerilor români, care l-au trimis la București, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1952 Emil Loteanu a cerut să fie repatriat și s-a reîntors la Clocușna, cu scopul de a urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la București. După absolvirea Școlii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul «Moldova film», lucrând în perioada 1973-1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova.
Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât și prin scrierea de scenarii. Printre filmele regizate de el s-au bucurat de o apreciere deosebită, chiar de premii internaţionale, «Poienile roşii» (1966), «Lăutarii» (1971), «Şatra» (1975), «Gingaşa şi tandra mea fiară» (1978), «Anna Pavlova» (1983) şi «Luceafărul» (1986). Scene pentru filmele «Lăutarii» şi «Luceafărul» au fost filmate în Bucovina – la Crasna şi Cernăuţi. Emil Loteanu a fost declarat drept „cel mai bun regizor al secolului XX din cinematografia moldovenească”.
În ultimii 20 de ani din viața sa, numărul ofertelor de filme a căzut drastic din cauza destrămării URSS, Emil Loteanu devenind aproape șomer.
La 18 aprilie 2003, a decedat fiind bolnav de cancer, în timp ce filma producția «Yar», film pe care nu a reușit să-l finalizeze. A fost înmormântat în cimitirul Vagankovo din capitala Rusiei.
Există lucruri mai puțin cunoscute despre personalitatea lui Emil Loteanu, numit și ultimul romantic al cinematografiei sovietice. Deși invita și actori renumiți să joace în filmele sale, Emil Loteanu prefera actori la început de drum, pe care îi modela după bunul său plac. Într-un interviu, compozitorul Eugen Doga afirma că eroii filmelor lui Loteanu aveau aceleași gesticulări și mimici ca însuși regizorul acestora. Printre actorii lansați de Loteanu: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, Victor Soțchi-Voinicescu. Se poate spune că l-a descoperit și promovat pe Eugen Doga, devenind mai apoi prieteni. Compozitorul Eugen Doga susține că Emil Loteanu a fost cel care l-a motivat și i-a sugerat linia melodică pentru valsul din «Gingașa și tandra mea fiară», regizorul fiind și unul dintre puținii oameni cu care compozitorul putea vorbi în română când trăia la Moscova.
Emil Loteanu s-a afirmat mai puţin ca poet, însă critica literară a reuşit să-l numească „poet cu ochii arşi de frumuseţe”. Iată una din poeziile semnificative ale lui Emil Loteanu – «Ultima şansă»:
Cred în ultima şansă,
În unica, în imposibila.
Cred în ultima şansă
Ce păstrează în mine speranţa
De a pătrunde totuşi
În miezul marilor adevăruri.
Cred în izbândă, cred
Şi atunci când există o ultimă şansă.
Şi cred în crunta înţelepciune
A ultimei şanse.
Pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei Emil Loteanu a fost distins cu titlul de «Artist al poporului din Federaţia Rusă», «Artist al poporului din RSSM», i s-a decernat Premiul de Stat al RSSM… Renumitele sale pelicule «Poienile roşii», «Lăutarii», «O şatră urcă la cer», «Tandra şi gingaşa mea fiară», «Ana Pavlova» ş.a. au fost menţionate cu multiple premii şi diplome internaţionale, iar filmul «O şatră urcă la cer» a fost liderul ecranului în anul 1976.
6 filme celebre ale lui Emil Loteanu
Filmele lui Emil Loteanu au devenit etalon și legendă în cinematografia moldovenească și rusească, ocupând și un loc în istoria artei și a industriei cinematografice mondiale. Succesul său era atât de apreciat, încât și actori precum Robert De Niro și Jack Nicholson au visat să ajungă în filmele lui Loteanu. Spre regret, conducerea Comitetului de Stat al Cinematografiei URSS nu a admis acest lucru.
Este autorul a peste 20 de pelicule, printre care filme de acțiune, dar și documentare. De-a lungul vieții, Emil Loteanu a filmat și scurtmetraje, elaborându-și astfel un portofoliu vast de producții cinematografice apreciate de public și cinefili.
Mai jos, găsiți câteva filme celebre regizate de Emil Loteanu:
Poienile roșii (1966)
Film de dragoste, în care au debutat actorii Svetlana Toma și Grigore Grigoriu, Victor Soțchi-Voinicescu. Atât regia, cât și scenariul îi aparține lui Emil Loteanu. A fost filmul care i-a adus notorietate.
Lăutarii (1971)
Film premiat cu Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastián. A reprezentat testul de maturitate artistică a lui Eugen Doga, muzica bazându-se pe specificul folclorului moldovenesc.
Șatra (Mosfilm, 1975)
Filmul Șatra sau O șatră urcă la cer (tr. Rusă Табор уходит в небо) cuprinde ecranizarea a mai multor nuvele ale scriitorului rus Maxim Gorki. A fost vândut și ecranizat în peste 112 țări. Eugen Doga a dezvăluit că el și maestrul Loteanu au căutat intens folclorul autentic al țiganilor pentru filmul Șatra. Cei doi urcau în avion, fiecare având o destinație diferită, și ascultau, analizau tradițiile țiganilor din întreaga Uniune Sovietică. A obținut Scoica de Aur la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian în 1976.
Gingașa și tandra mea fiară (Mosfilm, 1978)
Ecranizarea romanului Dramă la vânătoare al scriitorului rus Anton Cehov este considerată cea mai frumoasă poveste de dragoste din cinematografia rusă. Protagoniștii filmului au fost actorii Oleg Yankovski și soția lui Emil Loteanu, Galina Belyaeva.
Luceafărul (1986)
Filmul este dedicat lui Mihai Eminescu, o figură emblematică a culturii şi a spiritualităţii româneşti, ilustrând viața și creația poetului. Distribuția filmului a cuprins nume sonore precum: Vasile Zubcu-Codreanu, Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Nicolae Sulac şi Ştefan Petrache, cei doi din urmă interpretând cântece populare pentru coloana sonoră a filmului.
Emil Loteanu, regizorul, scenaristul şi poetul cu o sălăşluire efemeră de câţiva ani în Bucovina
Ca fost coleg de bancă şi prieten apropiat în perioada primilor ani de şcoală, simt nevoia firească, acum, la 80 de ani de la naştere (6 noiembrie 1936) şi la peste 13 ani de când a părăsit această lume (18 aprilie 2003), să-l aduc în amintirea sucevenilor vârstnici sau mai tineri pe cel care, timp de câţiva ani, în copilărie, a fost adus de valurile vieţii pe meleagurile noastre şi s-a integrat cu toată fiinţa între noi, rădăuţenii, membri ai comunităţii bucovinene străvechi.
Ajuns prin talentul nativ, pasiune şi multă strădanie în pofida tuturor necazurilor întâmpinate, ca unul din cei mai cunoscuţi regizori ai lumii, sub bagheta căruia s-au născut peste 20 de filme artistice de marcă ale cinematografiei mondiale, cred că poate fi considerat şi unul dintre cei mai importanţi cineaşti români, singurul cu rădăcini, chiar dacă efemere, în spaţiul binecuvântat al Bucovinei. În memoria sa şi poate spre nemurire, doresc să prezint în continuare crâmpeie din viaţa şi creaţia sa. S-a născut pe 6 noiembrie 1936, în satul Clocuşna, fostul judeţ Hotin, Republica Moldova, într-o familie de români. Primele clase le-a urmat la şcoala din comuna natală. Părinţii săi, Loteanu Vladimir şi Tatiana, au fost nevoiţi să fugă din Basarabia şi s-au stabilit în Rădăuţi, judeţul Suceava, astfel că-n anul 1944 devine elev în clasa a IV-a primară de pe lângă renumitul Liceu Teoretic «Eudoxiu Hurmuzachi». Tatăl său rămâne în Rădăuţi, împreună cu Emil (mama sa, mutându-se împreună cu fratele cel mai mic, Marcel, la Bucureşti), după divorţul intervenit, ca profesor de lucru manual; Emil continuă clasele cursului elementar (V-VII). Din păcate, îşi pierde pe neaşteptate tatăl, care decedează la vârsta de 39 de ani şi este înmormântat la cimitirul din Rădăuţi. Nemulţumit (probabil) şi de familia sa vitregă în care intrase de curând, Emil încearcă să treacă ilegal graniţa pentru a ajunge la bunicii din satul său natal. Adus înapoi la Rădăuţi de grăniceri, termină cursurile clasei a VII-a şi se mută la mama naturală din Bucureşti, unde continuă studiile la Liceul «Sfântul Sava».
Printre tinerii actori formaţi de Emil Loteanu: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Victor Voinicescu, Dumitru Schipor
În anul 1950, pe când familia sa locuia lângă studiourile cinematografice Sahia, în casa lor s-a turnat filmul «Viaţa învinge». Fiind un copil foarte inteligent, bun cunoscător al limbii române, al istoriei şi al geografiei, înzestrat nativ şi cu o imaginaţie deosebită, având şi înclinaţii spre actorie, după absolvirea liceului încearcă să urmeze IATC Bucureşti. Dosarul său de admitere a fost însă respins, probabil şi datorită atitudinii generale ce exista în acele vremuri faţă de basarabeni.
Astfel că în anul 1952 cere să fie repatriat în Basarabia şi se întoarce în satul natal, cu scopul de-a încerca să urmeze studii de cinematografie la Moscova, pentru a-şi urma chemarea puternică ce-o avea către aceasta artă. În perioada 1953-1954, la vârsta de 17 ani, a fost actor la Teatrul dramatic «A.S. Puşkin» din Moscova, iar la VGIK (Institutul Unional de Cinematografie din Moscova) a studiat regia de film (1956-1962). În 1962 a devenit regizor la studioul «Moldova-film», prin însemnările sale autobiografice menţionând: „Am venit la Chişinău cu o singură dorinţă – de a realiza importantul vis al vieţii mele, pentru a contribui la crearea cinematografiei moldoveneşti şi a o ridica la nivelul demn de cinematografia mondială”.
Pentru acest ţel şi-a dedicat zece ani trăiţi în Moldova, fiecare film deschizându-i posibilitatea de-a atrage în studio oameni noi, toţi necesari fie ca actori, fie ca regizori, asistenţi sau personal administrativ. În perioada 1973-1983 a fost regizor la studiourile «Mosfilm» din Moscova.
În 1985 a revenit în Republica Moldova, fiind între 1987-1992 preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova. Totodată, a fondat Asociaţia de Creaţie «Phoenix-Mp», primind şi alte funcţii: autor al emisiunii TV «Se caută o stea», fondarea publicaţiei de film «Lanterna magică», conducătorul cursului de actori de teatru şi film la Universitatea de Arte din Chişinău. Amintim printre tinerii actori formaţi de Emil Loteanu: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Victor Voinicescu, Dumitru Schipor ş.a.
A primit diverse premii şi distincţii la festivaluri internaţionale de film
Debutul său ca actor de filme de lung metraj a avut loc în anul 1963, cu filmul «Aşteptaţi-ne în zori», film în care au debutat unii dintre tinerii actori moldoveni. Au urmat apoi filme ca: «A fost odată un băiat», după povestea «Amintiri din copilărie» de Ion Creangă, «Poienile roşii» (anul 1966), în care au debutat actorii: Svetlana Tomas şi Grigore Grigoriu; «Această clipă» (în 1968) – care a obţinut premiul al II-lea al Festivalului de Film de la San Sebastian, în 1972, marele premiu al Festivalului Internaţional de folclor din Italia – 1972, premiul «Nimfa de aur» la Festivalul Internaţional de filme de la Neapole – 1972, premiul spectatorilor şi al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano – 1978.
Colaborarea sa cu studioul «Mosfilm» Moscova a fost concretizată prin realizarea a două capodopere (filmul «Şatra» – în 1976, despre viaţa ţiganilor de la începutul sec. XX, şi filmul «Gingaşa şi tandra mea fiară», după povestirea «O dramă la vânătoare» de A.P. Cehov, în 1978). Pentru filmul «Şatra», admirat la acea vreme (ca şi alte filme ale sale) şi de mulţi locuitori ai judeţului Suceava (în el jucând ca actori principali îndrăgiţii Grigore Grigoriu şi Svetlana Toma), a obţinut numeroase premii preţioase (Marele Premiu la San Sebastian – în 1976, premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional al celor mai bune filme din lume de la Belgrad – în 1977, premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional de la Praga – în 1978 ş.a.).
A participat apoi la realizarea a două episoade ale filmului artistic în două serii despre renumita balerină a lumii Ana Pavlovna, coproducţie internaţională cu cineaşti din Anglia, Franţa, Cuba, fosta RDG – prezentat în premieră mondială, în septembrie 1984, la Londra. Acest film a fost distins cu premii pentru cea mai înaltă contribuţie în Arta Cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducţie, Premiul pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul pentru cel mai bun film străin ş.a. Artista principală din acest film – Galina Belyayeva, în timpul turnării filmului, i-a devenit soţie regizorului Emil Loteanu (din aceasta căsătorie rezultând şi copilul Emil, jurist în prezent (şi, din păcate, singurul său moştenitor).
În anul 1986, revine în Republica Moldova, realizând în regie proprie, după scenariul său, filmul artistic pentru televiziune despre viaţa şi opera poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Rămas un român convins până la sfârşitul vieţii, vorbind perfect limba lui maternă română, deşi a locuit multă vreme din carieră în străinătate, Emil Loteanu a păstrat o strânsă legătură cu actori şi alţi oameni de artă din România (Stănciulescu, Diaconu, Besoiu, Sergiu Nicolaescu ş.a.), a iubit neîncetat România, Basarabia, Bucovina (despre care a păstrat până la moarte amintirile neşterse ale unei părţi din copilărie şi despre oamenii întâlniţi atunci). A purtat nenumărate discuţii, după anul 1990, cu anumite organisme de cultură din ţara noastră (studiouri de film, televiziunea română) şi oficialităţi, ajungând chiar şi-ntr-o audienţă la fostul preşedinte Ion Iliescu, dorind să obţină sprijin şi aprobări pentru a realiza singur sau alături de cineaşti români filme din istoria şi frământata viaţă a poporului român.
Eforturile şi insistenţele sale au rămas, însă, fără rezultate concrete, având doar parte de amânări, promisiuni deşarte până la sfârşitul vieţii. Din păcate, acest sfârşit i-a venit mult prea devreme, la nici 67 de ani, pe neaşteptate, atunci când avea multe de spus încă pentru cinematografia mondială şi poate pentru cea românească. În anul 1993 a realizat ultimul său film, «Găoacea», având în distribuţie şi actori români.
Emil Loteanu, cunoscut şi ca poet, autor al unor cărţi de poezie şi proză scurtă
În cariera sa de scenarist şi regizor a realizat şi-o serie de filme de ficţiune, precum şi scurtmetraje («Fresca în alb», în 1967; «Academicianul Tarasevici» – 1970; «Oraşul meu alb», 1973; «Ecoul văilor fierbinţi», 1974; «Eugen Doga» – viaţa şi cariera sa, ca pianist, român şi compozitor, colaborator apropiat la toate filmele sale; «Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu», 1984; «Durerea» 1985 ş.a.).
Emil Loteanu este cunoscut şi ca poet, autor al unor cărţi de poezie şi proza scurtă. Menţionez din versurile sale publicaţii ca: «Zbucium» (1956); «Versuri» (1970); «Chemarea stelelor» (1962); «Ritmuri» (1965); «Cartea iubirii» (2000); volumele de proză «Vioara albă» (1963), «Bucolica» (1966); «Lăutarii» (1972) etc.
Merită să precizăm că bunul său prieten, compozitorul şi pianistul român Eugen Doga, încă în viaţă, este cotat ca unul dintre marii compozitori ai lumii. O decizie specială a UNESCO recunoaşte că „Valsul compus de Doga pentru filmul lui Loteanu ‹Blânda şi gingaşa mea fiară› este una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX”, iar fostul preşedinte american Regan îl vede chiar ca „pe cel mai bun vals al secolului”. Compozitorul menţionat are şi coloanele sonore muzicale ale filmelor de mare succes «Lăutarii» şi «Şatra».
În afara numeroaselor premii pe care le-a primit pe parcursul carierei pentru filmografia sa, Emil Loteanu figurează şi în «Enciclopedia» denumită «Idolii Rusiei», cuprinzând peste 2.000 de personalităţi din toate domeniile, alături fiindu-i înscrişi trei prieteni şi colaboratori nedespărţiţi de el până la sfârşitul vieţii – compozitorul său favorit, Eugen Doga, şi actorii Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu. De menţionat că selecţia pentru această lucrare enciclopedică a fost făcută cu multă competenţă şi seriozitate de circa 10.000 de ziarişti, oameni de artă, politologi şi oameni de ştiinţă.
Din păcate, oficialităţile basarabene l-au ignorat, evitându-i uneori prezenţa, deşi această zonă românească îi datorează o bună parte din cultura sa cinematografică şi teatrală. Noi, cei din România, i-am recunoscut valoarea mult prea târziu, decernându-i unul din premiile Fundaţiei Culturale Române pe anul 2000, la 22 ianuarie 2001, şi declarându-l cetăţean de onoare al Fundaţiei. Păcat că la solicitările sale repetate (de care am făcut vorbire mai înainte) nu i s-a răspuns de cei îndreptăţiţi să o facă. Ţin să reamintesc din cuvântul său rostit cu ocazia decernării acestui premiu, la festivitatea organizată sub cupola Ateneului Român: „Premiul de astăzi se adaugă altor câteva premii ale vieţii mele, la 19 ani am fost acasă la Arghezi şi am luat o scrisoare a poetului pentru scriitorii basarabeni; l-am văzut pe Sadoveanu la o prelegere despre romanul istoric, stând alături de Labiş; de-a lungul anilor am fost lângă colegi de breaslă români la mari festivaluri de film. Mă simt artist român, chiar dacă am lucrat la Mosfilm, locuiesc la Moscova şi conduc Casa de Film El Condor acolo. Artistul din mine s-a considerat mai mereu un interpret al unei situaţii istorice, un interpret care şi-a susţinut partitura cu mult entuziasm, în postura de prieten, de frate al României”.
Întâlniri de suflet
La vârsta mea de acum, aceeaşi cu a regizorului prieten dispărut, ţin să menţionez cu multă nostalgie, dor şi bucurie prietenia deosebită ce m-a legat definitiv de acest viitor monstru sacru al cinematografiei mondiale – Emil Loteanu, colegul meu de bancă, în anii de şcoală petrecuţi la Rădăuţi. Deşi această prietenie părea că s-a pierdut, cu trecerea celor peste 30 de ani de despărţire a drumurilor noastre (1950-1984), în februarie 1984 am reuşit printr-o întâmplare fericită să-l reîntâlnesc la Moscova. Am constatat cu multă bucurie amândoi că mulţii ani scurşi, vârsta, activităţile desfăşurate de noi în domenii total diferite nu ne-au îndepărtat, ci ne-au consolidat clipele de neuitat, înfiripate în anii copilăriei.
Urmare a unui consens stabilit între noi, în septembrie 1984 a răspuns invitaţiei de-a veni, după atâţia ani, în judeţul Suceava. Însoţit de băiatul său, Emil, având doar 4 ani, şi de profesorul universitar filolog Victor Crăciun de la Universitatea Bucureşti (vechi prieten de-al său, unul dintre autorii „Podului de flori” de peste Prut, realizat după 1990), prietenul meu m-a onorat cu vizita în 26 septembrie 1984, mergând şi la Rădăuţi pentru a se reculege la mormântul tatălui său. Acesta a fost începutul unui şir de încă patru vizite (anii 1998, 2000, de două ori, şi 2001). Cu prilejul acestor vizite, sprijinit de stareţul Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi, Preasfinţitul Iustin, şi ajutat de alţi doi foşti colegi, Ioan Moroşan şi Cornea Liubomir, Emil şi-a văzut visul neîmplinit în atâţia ani, de a identifica, renova şi sfinţi mormântul tatălui său.
Totodată, la vizita din 1998 a fost însoţit de actorul Grigore Grigoriu. Demn de remarcat şi sprijinul acordat în aprilie 2000 de regretatul publicist Mircea Motrici, care i-a organizat, pe 4 aprilie 2000, o întâlnire „surpriză” (în sala de conferinţă a Muzeului de Ştiinţele Naturii Suceava) cu ziarişti şi oameni de cultură suceveni ai momentului. Ţin să menţionez că urmare a unor discuţii anterioare ce le-am avut cu Mircea Motrici, acesta a ajuns la Emil (sfârşitul anului 1999), luându-i la Moscova un frumos interviu. Nu cunosc de ce acest interviu n-a fost publicat în presa suceveană, în el fiind exprimată de regizor, în repetate rânduri, dragostea ce-o are faţă de România şi Bucovina. La întâlnirea surpriză de la Muzeu, Emil şi-a dovedit darul de inegalabil povestitor, iar printre răspunsurile la unele întrebări ce i s-au pus s-a exprimat cu următoarele: „Pentru mine era o enigmă cum se pot întâlni colegi după 50 de ani; mi se părea ceva din domeniul fantasticului. Dar, iată că a dat Dumnezeu să-mi întâlnesc colegii din Rădăuţi, cei cu care am transformat clasa într-un teatru, în care am jucat, am pătimit, am mâncat bătaie, am cărat bănci grele de două tone şi am montat ‹Amintiri din copilărie›. Pe atunci eram doar în clasa a IV-a. Interesant e faptul că, în acea epocă a foamei şi a mizeriei, izbucnirea către lumea frumosului, către imaginea artistică era spontană şi proprie acelor copii bucovineni”.
Urmând cursul amintirilor şi sentimentelor stârnite de acestea, prietenul meu Emil a vorbit despre film, cu referire mai ales la răscolitorul «Şatra», despre Eminescu şi Sadoveanu, despre Bucovina şi Rădăuţi. Într-un dialog cu scriitorul Ion Beldeanu, la întrebarea „Care este suprafaţa sentimentală pe care o ocupă Bucovina în biografia dumneavoastră?”, Emil Loteanu a răspuns „Aceasta se vede în toate filmele mele. Eu cred, ca şi Eminescu, că cel mai exact ‘adjectiv’ ce i se potriveşte este cel de ‘dulce’, dulce Bucovina. E o metaforă extraordinară”.
„Iată-ne din nou împreună, dacă nu cu timpul, cu sufletul, ceea ce este infinit mai mult!”
În Cartea de Onoare a Colegiului «Eudoxiu Hurmuzachi», consemnând impresiile şi amintirile copilăriei la întâlnirea cu liceul pe băncile căruia a învăţat până în anul 1950, scrie, la 27 septembrie 1984: „Cu dragoste şi recunoştinţa legendarului Liceu ‹Eudoxiu Hurmuzachi›, în amintirea anilor care au însemnat descoperirea lumii, bucuriile şi tristeţile copilăriei, imagini care vor rămâne cu mine până la ultima suflare. Cu dragoste, elev al Liceului ‹Eudoxiu Hurmuzachi›, Emil Loteanu”.
Deoarece, personal, mă pregăteam de întâlnirea cu toţi colegii, la 30 de ani de la absolvirea acestui liceu, în luna septembrie 1984, Emil, deşi dorind foarte mult să fie prezent, dar neputând, fiind chemat în aceeaşi perioadă la premiera de la Londra a filmului «Ana Pavlovna», mi-a încredinţat nişte gânduri „ad-hoc”, scrise pe exemplarul invitaţiei, concepute pentru acel eveniment, cu rugămintea să le prezint colegilor (lucru pe care l-am şi făcut, cu multă bucurie şi emoţie): „Iubiţi colegi! Iată-ne din nou împreună, dacă nu cu timpul, cu sufletul, ceea ce este infinit mai mult! Aurel va da glas acestor câteva cuvinte care condensează şi nostalgia preafrumoasei primăveri trăite laolaltă, în epoca mingii de cârpe şi coajei de mămăligă – vestigii ale unei generaţii care nu confundă vinul cu apa. Cărunţi la tâmple, dar încă vii, alături de copiii noştri, de dascălii noştri, să înlănţuim o îmbrăţişare peste trei decenii, să dăm în mintea copiilor pentru câteva ore, pentru a învinge timpul şi a visa în băncile gloriosului liceu, o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Vă iubeşte şi vă îmbrăţişează, Emil Loteanu”.
Acesta a fost, cum am încercat să-l prezint succint în prezenta şi modesta scriere, un celebru regizor, scenarist şi poet, Emil Loteanu, având efemer o parte din rădăcinile vieţii sale înfipte şi-n Bucovina noastră dulce, devenită dragă şi lui, pentru toată viaţa!
În afara nenumăratelor distincţii ce i s-au acordat (prezentate mai sus), menţionez şi că i s-au acordat, ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul filmului, titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova (în 1969), Artist al Poporului din Federaţia Rusă (în 1980) şi membru de onoare al Academiei Internaţionale de Film Nike.
Rog să-mi fie iertată îndrăzneala de-a crede că şi în judeţul nostru, măcar în prezent, acest om deosebit, care ar fi împlinit în acest an, în noiembrie, 80 de ani de viaţă închinată artei dedicate tuturor oamenilor, dacă soarta nemiloasă nu l-ar fi răpit prea repede dintre noi, conducerile locale administrative şi culturale actuale poate vor considera să-l aşeze între nenumăratele personalităţi ce şi-au închinat activitatea de dinainte şi de după 1989 Bucovinei noastre dragi.
Inginer Aurel Chifan, Suceava
