„După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei – Gura Hangului – nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz.
Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.
Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi… Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă…
– Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis…
Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă:
– Grigoriţă!
Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot…
O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna…
În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită…
Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.
– Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani… N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată…
– De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă…
Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:
– De ce plângi, mamă?
Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:
– Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!
Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace.
Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului:
– Tăticule! Tăticule! Ăsta-i omul care a venit atunci la mama!
Silvia s-a întors râzând:
– Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!
M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.
Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.
– Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult… Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi…”.
(Grigore Caraza, «Aiud însângerat»)
Destine frante în închisorile comuniste
Autorul «Aiudului însângerat» a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferinţă pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice şi sufleteşti dobândite în perioada detenţiei, aşa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.
Grigore Caraza s-a născut pe 1 februarie 1929 la Călugăreni – Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiind al cincilea fiu din cei şase ai familiei Ioana şi Vasile Caraza. „A fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istoriei, el însuşi fiind o istorie zdrobită, dar niciodată înfrântă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri. Grigore Caraza a fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă şi cu care a venit în contact mai mult în temniţă, decât în timpul primei tinereţi. Destinul i-a împins pe tinerii generaţiei sale într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulţi dintre aceştia, deşi anulaţi social şi profesional, au rezistat moral tuturor cumplitelor încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper pentru generaţia de astăzi.
«Aiud însângerat» este imaginea mărturiilor din penitenciare, a atrocităţilor la care a fost supus Grigore Caraza, prin izolare şi înfometare. El se situează pe poziţia celor care nu au acceptat reeducarea, rezistând condiţiilor de exterminare din Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), până la amnistierea ultimilor deţinuţi. Din păcate, noi, românii, suntem încă departe de a fi învăţat până la capăt lecţia propriei noastre istorii… Dumnezeu să-l odihnească în rând cu Sfinţii Săi!”, sunt vorbele soţiei lui Grigore Caraza, prof. Rodica-Ştefania Caraza.
A refuzat categoric să iasă din puşcărie
După ce termină şapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din judeţul Neamţ, Grigore Caraza se înscrie la Şcoala Normală «Gheorghe Asachi» din Piatra-Neamţ (şcoala de învăţători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situaţiei materiale a familiei. Totuşi, în anii 1948-1949 activează ca învăţător la şcoala din satul Călugăreni-Neamţ, de unde la 31 August 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat şi condamnat politic la 23 de ani pentru aceleaşi motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 îşi reia studiile la Liceul «Petru Rareş» din Piatra-Neamţ. În anul 1970 este arestat şi condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, a refuzat categoric să iasă din puşcărie. După trei zile de presiuni ale directorului puşcăriei, Grigore Caraza nu a cedat, aşa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniţă. Nu a acceptat sa fie „eliberat” şi în a patra zi a trebuit să vină Generalul Vasile Ionel, trimis de Nicolae Ceauşescu, şi să îl determine să părăsească puşcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri” aprinse…
În 1979 îşi ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăseşte ţara şi se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătoreşte în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ştefania, devenită Caraza. În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra-Neamţ, împreună cu soţia.
În anul 2004, Grigore Caraza a publicat o carte de memorii, intitulată «Aiud însângerat», în care a consemnat perioada petrecută în detenţie, la Aiud. Tot în anul 2004, Grigore Caraza a devenit Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului, iar în anul 2007, Cetăţean de onoare al municipiului Piatra-Neamţ.
Ultima întâlnire dintre Grigore Caraza şi părintele Dimitrie Bejan
Despre ultima sa întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan, coleg de suferinţă în temniţele comuniste, Grigore Caraza îşi aminteşte:
„În vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii… Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate cu şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească… După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:
– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.
– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem… La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:
– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!
Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui…” (Grigore Caraza, «Aiud însângerat»)
