Cum arată diavolul

O să vă vorbesc despre un personaj care-mi provoacă greață, dar trebuie să o fac. Vorbeam cu un amic și m-a întrebat cum cred eu că arată diavolul. Am stat puțin încercând să-i dau o definiție care să comprime fenomenul, dar ceea ce mi-a ieșit pe gură a fost atât de concentrat și expresiv încât partenerul meu de discuție a rămas mut, iar după un timp de cugetare s-a declarat impresionat de ceea ce-i livrasem. Pe scurt, i-am zis simplu: „Nu-ți pot da o definiție, dar îți pot da un exemplu relevant, o imagine clară. Diavolul arată fix ca CTP-ul”.

Să vă explic. În primul rând diavolul e urât, n-are cum să fie altfel întrucât exteriorul e o hartă a interiorului. Când te uiți la fața aia schimonosită a CTP-ului, la modul în care oasele fac unghiuri ascuțite desenând un relief asimetric, la modul în care pielea pare lipită artificial, întinsă de un novice pe o suprafață neregulată, ai un sentiment de respingere. Apoi vine statura sa fals umilă – un fel de fală combinată paradoxal cu micimea – și modul grobian în care se îmbracă. Obții, în final, un rezultat respingător din toate punctele de vedere, un absurd m,ult prea exagerat de care vrei să fugi. Apoi te uiți în ochii lui și-i vezi boala. Răutatea i se citește atât de limpede încât te sperie. E un întreg complex: ochii de șarpe, gura pocită, scâlciată, totul formează o grimasă înfricoșătoare. Înțelegi că omul ăsta are o răutate maladivă, urăște totul la nivel general și particular, sfârșind prin a se urî inclusiv pe sine.

Inteligent? Da, ai nevoie de o doză de inteligență pentru a păcăli proștii, doză pe care CTP-ul o are. A fi ticălos vine la pachet cu o inteligență întunecată, care, totuși, nu e profundă. De aceea individul este completat cu acea autosuficiența specifică semidocților. Nu știu dacă l-ați urmărit. El vrea să pară „om deștept”, se vrea un cărturar, un erudit care dă judecăți de valoare. Sfârșește într-un discurs sterp, șablonard și mustind a ură. Când îl prinzi cu mâța-n sac devine slugarnic, lingușitor, precum acele specii de libidinoși care-ți provoacă scârbă de fiecare dată când își deschid gurile băloase.

Ați spune că exagerez, întrucât un asemenea diavol nu poate prinde pe nimeni în mrejele sale. E prea evident, prea dă totul pe față! Ei bine, aici vă înșelați! Tocmai această evidență a sa e capcana care-i păcălește pe cei mulți. Cei mulți nu sunt nici proștii absoluți și nici cei mai deștepți din zona diametral opusă. Pe ăștia nu-i prinde! Diavolul nu are autoritate în acea zonă, ci în imensa masă a mijlocului, acolo unde sunt semi-intelectualii. De la cei doar cu liceul, până la marea masă a semi-intelectualilor lumii de azi, blindați de titluri. Ăștia sunt fascinați și se-apropie ca să vadă de aproape, doar ei au „puterea de a analiza”. „Hai mă că nu-i chiar așa negru, ca un drac!” – își spun ei privind curios. Și-abia atunci ticăloșia personajului iese la lumină. Vorbește frumos, mestecă concepte(sic!), face trimiteri s.a.m.d. Omul slab rămâne fascinat, îl crede și uite-așa, treptat, ajunge să-l asculte, să-l considere o lumină și să-i ia pe nemestecate toate otrăvurile sale.

Mă uitam deunăzi pe ce-a mai produs ipochimenul și, ce să vezi? Îmi dă cu tifla un citat din Matei. Cine citează, mă, din Matei? CTP-ul, schimonoșenia aia care abera certându-se el cu Dumnezeu? Ăla care, pentru a-i jigni pe creștini, vorbea vulgar despre Iisus? Înțelegeți gradul infernal de de jeg specific acestei lipitori?

Gata, deja mi-e mult prea scârbă, dar trebuia să vă arăt portretul, „radiografia fecalei”, vorba celuilalt personaj scorțos și copiat după un șablon similar. OK, probabil v-am făcut scârbă și sunt gata să vă plătesc lămâile de care veți avea nevoie. Însă, ca oameni maturi, trebuie să aveți puterea să priviți în față tipologiile periculoase, chiar dacă le vedeți în nuditatea lor respingătoare. E scârbos, dar așa capeți puterea de a evita păcatul de a te lăsa păcălit.

Autor: Dan Diaconu