Greva de la Atelierele CFR Grivița, ordin al guvernului țărănist să fie împușcați muncitorii

Ţărăniştii asasini: Ordin guvernamental să fie împuşcaţi muncitorii participanţi la Greva de la Atelierele CFR Grivița din 1933

Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc în București, la 16 februarie 1933. Greva a fost cauzată de condițiile din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor.
S-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane și rănirea altor 30. Revolta lucrătorilor ceferişti a avut un mare impact în epocă, reprezentând, în viziunea multora, o tentativă a comuniştilor instruiţi de la Moscova de a da o lovitură fatală regimului democratic. În realitate și deși au confiscat ulterior evenimentele în istoriografia proprie, cominiștii au avut prea puțin de a face cu greva, suferința muncitorilor și măsurile abuzive ale guvernării fiind determinante.

În 1932, Guvernul țărănist condus de Alexandru Vaida, instalat în locul premierului patriot Nicolae Iorga, a decretat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%, decizie asemănătoare celei contemporane, luată de guvernarea Băsescu-Boc în 2009. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.
Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica «Saturn», din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate.

Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.

Protestul era unul justificat de situaţia dificilă a muncitorilor, cei mai loviţi de criza financiară izbucnită în anul 1929, aşa cum se arăta într-un articol din „Adevărul”: „Cu deosebire gerul ultimilor săptămâni a făcut ca lipsurile să se simtă mai adânc și să izbucnească cu mai multă putere râvna după o viață mai bună. Ca și în tot restul lumii, astfel și la noi, împrejurările au devenit însă tot mai dificile. Banul se câștigă tot mai greu și lipsa sporește în toate straturile sociale. Am ajuns o generație de sacrificiu condamnată să-și restrângă cerințele de viață la strictul absolut necesar și să sufere. Ca întotdeauna și cum este pretutindeni, cei care ajung să simtă mai întâi și mai puternic consecințele acestor situațiuni catastrofale sunt muncitorii”.

Pe 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupuri de agitatori liberali, pro-guvernamentali, au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști.

Ziarul «Dimineața» din 2 februarie 933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”.

În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”.

În comunicatul guvernului către populaţie se explica că motivul care a impus luarea acestei măsuri excepţionale era anihilarea pericolului comunist care pune în pericol siguranţa şi liniştea ţării: „Români, O mare primejdie pândeşte ţara noastră. Organizaţii comuniste lucrează la răsturnarea ei prin anarhie şi violenţă. (…) În acelaşi timp, alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunii de destrămare, dedându-se la violenţe, care creează o atmosferă prielnică răsturnării ordinii de stat”. Guvernul îşi asuma să „reducă la neputinţă pe cei ce instigă, răscolesc patimile şi împing la violenţe pentru a provoca destrămarea naţiunii”. Măsurile excepţionale erau impuse de existenţa unei reţele „de agitaţie bolşevică, dirijate din afară, cu instrucţiuni, mijloace băneşti şi agenţi din afară”.

Ziarul forţelor socialiste şi comuniste, «Scânteia», relata că „La București armata și poliția nici n-a îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, agitatorii liberali au încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine. Au apărut instigările specifice capitaliştilor, asemănătoare celor pe care avem să le regăsim la Lovitura de Stat din 1989, cu zvonuri că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; cu femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță etc.

Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat două tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.

A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine represive au primit ordin din partea guvernului ţărănist să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început să tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu). S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru traseist politic, trecând de la PNŢ (ţărănişti) la Frontul Renaşterii Naţionale.

Descrierea oficială a evenimentelor prezintă adevărate scene de conflict armat sângeros între cele două tabere, propaganda oficială deturnând lupta muncitorilor aflați într-o stare socio-economică dramatică care îi determina să se agațe de idealurile socialiste în sensul politicianismului guvernului așa-zis „democratic”: „Astăzi, joi dimineaţă la ora 6 d. Lt. Hotineanu, comisar regal, împreună cu autorităţile poliţieneşti a somat din nou pe lucrători să părăsească atelierele. Lucrătorii care aveau cete înarmate pregătite pentru revoluţia comunistă au răspuns că cei ce vor îndrăzni să încerce a-i scoate din ateliere vor fi ucişi, adăugând că au şi arme şi muniţii destule. S-au repetat somaţiile şi s-au sunat trompetele. Drept răspuns la aceasta, lucrătorii au început a ataca trupa cu revolvere şi cu puşti. Atunci, deşi armata se găsea în legitimă apărare, nu s-a dat totuşi ordin de a trage, ci s-au sunat din nou trompetele şi armata a răbdat câteva minute focurile de armă ale insurgenţilor. Cum aceştia nu încetau, s-a dat trupei ordin să tragă. S-a produs o învălmăşeală, căzând răniţi din amândouă părţile. Curând lucrătorii au încetat focurile, probabil terminând gloanţele. Atunci şi trupa a încetat de a trage şi a înaintat făcându-şi loc cu patul puştelor. Atelierele au fost evacuate. Aproximativ 2000 lucrători s-au predat şi se găsesc reţinuţi pentru cercetare. Printre aceştia sunt foarte mulţi străini. Din partea agenţilor forţei publice şi armatei sunt 12 răniţi mai grav şi un mort. Din partea lucrătorilor sunt trei morţi şi numeroşi răniţi dintre care 16 mai grav”. Este totuşi greu de crezut informaţia existentă în mai multe ziare, conform căreia „jandarmii n-au tras în grevişti decât după ce trupa a suportat, timp de câteva minute, ploaia de gloanţe a pistoalelor comuniste”.

Ca și astăzi, oameni care doar doreau o viață mai bună au fost asociați mișcării comuniste și ..Moscovei, negăsind nicio înțelege la conducerea țării, „democratică” cu numele, „capitalistă” cu interesele, presa, cea a puterii, dar și a opoziției poziționându-se în slujba statului, care a pus în luptă român împotriva român, jandarm împotriva muncitor. În «Cuvântul» se descriau fapte reprobabile comise de către „bande de tineret comunist”, aflate în solda Moscovei: „O camionetă izolată ce transporta câţiva soldaţi din grăniceri a fost oprită în mijlocul străzii. Maşina a fost devastată. S-au aruncat asupra soldaţilor pietre şi bulgări de zăpadă. De altminteri, aceste bande izolate, plasate la distanţă de cordoane, au atacat în cursul serii şi autobuzele de cursă de pe calea Griviţei. Toate s-au ales cu geamurile sparte, iar călătorii paşnici au fost răniţi”. Conform unei alte relatări, muncitorii baricadaţi în ateliere au folosit ca scut uman „nevestele lor şi copiii introduşi de cu seară când cordoanele erau mai rare. Din spatele copiilor şi femeilor, agitatorii au aruncat bucăţi de fontă, pietre şi drugi de fier”.

Evident, muncitorii, oameni simpli aflați la limita subzistenței nu erau interesați de victoria revoluției mondiale comuniste, ci de condiții de viață mai bune, ceea ce guvernul, partidele, ca și presa a refuzat sau nu a putut să înțeleagă…

Ulterior, așa cum era de așteptat, comuniștii, cei care se pretindeau reprezentanții acestei ideologii au reinterpretat, redeturnat sensul mișcărilor de protest și al luptei muncitorilor în sensul propriu, pentru a se justifica și valida o ideologie străină, „comunismul”, mereu străină de mentalitatea și spiritul poporului român.

Criza de guvern

Pe 7 ianuarie 1933 (de Bobotează), după amiază, ministrul de interne, Ion Mihalache, în cursul unei audienţe la suveran, a cerut retragerea generalului Dumitrescu de la comandamentul Jandarmeriei şi demisia generalului Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei, motivul invocat fiind un ordin de zi cu ocazia Anului Nou prin care primul susţinea că a făcut eforturi a ameliora situaţia subordonaţilor şi o circulară emisă de cel din urmă, în care preciza că a fost numit în acest post de către rege, care este singurul care poate revoca această numire, chestiuni care ar fi displăcut guvernului. Cei doi generali se numărau printre „protejaţii” camarilei, în consecinţă, suveranul a interpretat cererea înlocuirii acestora din funcţie ca un atac la adresa d-nei Elena Lupescu, şi implicit la adresa sa, atac despre care presupunea că fusese iniţiat de către Iuliu Maniu. Din această cauză, suveranul a refuzat să dea curs cererii formulate de către Ion Mihalache, în consecinţă, acesta fiind nevoit să demisioneze. În cursul audienţei de a doua zi, amândoi şi-au menţinut punctele de vedere exprimate anterior, astfel că s-a ajuns la o criză de guvern. Problema care frământa opinia publică era dacă nu cumva se ajunsese la o criză de regim, şi dacă suveranul îi va chema pe liberali la guvernare. După o încercare nereuşită de a forma un nou guvern sub conducerea lui Nicolae Titulescu, în noaptea de 14/15 ianuarie 1933, a fost constituit un nou guvern „naţional-ţărănist” sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. Vicepreşedinte al consiliului de miniştri şi ministru de interne a fost numit G.G. Mironescu. Subsecretar de stat la Ministerul de Interne a fost numit Armand Călinescu, un personaj în plină ascensiune din eşalonul secund al PNŢ. În calitate de ministru de externe a fost păstrat Nicolae Titulescu. Punctele principale din programul noului guvern erau aceleaşi cu cele ale celor două guverne „ţărăniste” anterioare: stabilizarea economică, reducerea cheltuielilor şi creşterea încasărilor la buget. Metoda comună pentru atingerea acestor scopuri erau „curbele de sacrificiu”. De asemenea, realizarea acordurilor financiare cu creditorii externi. În consecinţă, prima măsură luată de guvern a fost de a reduce cu 10% salariile şi diurnele funcţionarilor publici în Bucureşti şi zona urbană I (era dată o listă cu localităţile respective) şi cu 12,5% în zona urbană II şi în cea rurală.

Corespunzător, de la 1 februarie 1933, urmau a fi reduse şi pensiile, decizie revocată ulterior. Măsura nu afecta personalul armatei şi magistratura. Bunăoară, conform «Adevărul», un locotenent-colonel urma să-şi păstreze salariul de 17.023 lei, (cca. 1400 $ la cursul actual) în timp ce salariul de 14.450 lei al unui profesor universitar urma să fie diminuat cu 10%, ajungând la 13.005 lei. (cca. 1068 $) Cei mai afectaţi, însă, erau muncitorii. (10% din populaţie) Un muncitor calificat, cu un venit de circa 4.000 lei înainte de criză, primea acum sub 2.000 de lei (circa 164 $), ţinând cont că şi numărul orelor de muncă se redusese. Alte măsuri vizau creşterea fiscalităţii, împiedicând astfel relansarea economică. Practic, guvernul nu a luat absolut nicio măsură de reducere a numărului de funcţionari şi de eficientizare a activităţii acestora, dorind să dispună astfel de o masă electorală de manevră importantă, nu a redus câtuşi de puţin numărul clienţilor politici cu lefuri uriaşe şi nu s-a atins de cheltuielile „Coroanei”. Numai fratele suveranului, „îndepărtat” de la „curte” datorită căsătoriei cu Ioana Doletti, primea o „rentă” lunară de 330 mii lei. (cca. 27.000 $ azi, de peste 20 de ori leafa unui profesor universitar) Aceeaşi politică a fost aplicată în domeniul apărării, bugetul alocat acesteia servind exclusiv pentru plata salariilor, în detrimentul echipării cu armament, iar ulterior, consecinţele nefaste ale acestei politici nu vor întârzia să apară.

Conflictul de muncă de la rafinăria Astra-Română

În ultimele zile ale lui ianuarie 1933, un conflict de muncă spontan a izbucnit la rafinăria Astra – Română din Ploieşti, conflict cauzat de concedierea unui număr de 20 de muncitori. Conform contractului colectiv de muncă în vigoare la acea dată, consiliul de administraţie se angaja să nu mai facă concedieri. Patronatul a refuzat să discute cu reprezentanţii salariaţilor, chestiune care a produs „enervare în rândul lucrătorilor”, care s-au strâns să protesteze, „vreo trei mii de inşi”. Au fost trimişi gardieni publici pentru calmarea spiritelor. Între aceştia şi protestatari au izbucnit ciocniri, care s-au liniştit după ce forţele de ordine au tras câteva focuri de armă în aer. Conflictul s-a încheiat seara, după ce conducerea a dat citirii unei declaraţii prin care se angaja să nu mai facă noi concedieri. Deşi conflictul a fost aplanat, subsecretarul de stat Armand Călinescu, care s-a deplasat la fața locului deoarece avea informații „grave, dar nu precise”, a dispus măsuri „energice și precise” pentru „redresarea autorității de stat”, respectiv „arestarea comuniștilor, apărarea edificiilor și lucrărilor de artă de către soldați, întărirea garnizoanelor importante și revocarea concediilor jandarmilor”, măsuri specifice mai degrabă în cazul unei insurecții militare generalizate sau în cazul unei invazii externe iminente. După ce a prezentat această situație primului ministru, cel din urmă a opinat pentru decretarea stării de asediu:

„Vaida mă pune să fac raport celor de la Ploiești. Descriu evenimentele și le încadrez în planul general comunist. Propun la urmă introducerea stării de asediu”.

Este clar că atunci, în consiliul din 2 februarie 1933, nimeni nu putea fi sigur dacă într-adevăr în spatele protestelor erau instigările comuniștilor, pentru simplul motiv că în acel moment ancheta oficială asupra incidentelor nici măcar nu începuse. De asemenea, este puțin probabil ca Armand Călinescu, un personaj din eșalonul secund al partidului, să fi avut inițiativa și să fi executat o astfel de „operațiune”. Cel mai probabil, deși nu există dovezi scrise, este ca suveranul să fi sugerat primului ministru instituirea stării de asediu, pentru prevenirea protestelor populației în fața măsurilor de austeritate luate de guvern, proteste care puteau periclita tratativele cu creditorii, lui Armand Călinescu revenindu-i sarcina „punerii în scenă” pentru a transforma un banal conflict de muncă într-o „revoluție cu 4 puncte”. Iar protestele muncitorilor erau mai mult decât justificate, fără a fi nevoie de „instigații comuniste”, și asta s-a văzut în zilele următoare, când alți lucrători au intrat în grevă, la rafinăria Româno-Americană, la Galați și la Moreni, și la societatea «Subsolul Român». Ultimii nu-și primiseră salariile de patru luni. Agitații au avut loc și la Atelierele C.F.R. «Grivița», două mii de lucrători amenințând cu greva pe 1 februarie 1933.

Presa de stânga, favorabilă în general guvernului național-țărănist, prin prezentarea exagerată și deformată a faptelor, a contribuit din plin la „anestezierea” opiniei publice, în bună parte insensibilă la abuzurile și dezinformările autorităților. În același număr al «Adevărul» (3 februarie 1933) după ce în grupajul de pe pagina 3, incidentele de la Astra Română sunt prezentate în mod apocaliptic și cu corp bold de literă, „fruntașul jandarm N. Enescu împușcat în picior; gardianul Cornea Ion împușcat în picior și tăiat la cap, gardianul I. Coandea are o rană de cuțit în abdomen”, etc… pe ultima pagină, la știri de ultimă oră, un comunicat oficial cât timbrul anunța că cei doi gardieni nu au pățit nimic, iar jandarmul Enescu și-a luxat piciorul alunecând pe gheață. (sic!)

Greva ceferiștilor din 3 februarie 1933

Pe 3 februarie 1933, în grupajul de știri de ultimă oră, «Adevărul» anunța: „Cinci mii de lucrători din atelierele C.F.R. au încetat lucrul azi dimineață”. Nu era vorba despre “planul general comunist”, așa cum susținea Armand Călinescu, ci de faptul că miile de muncitori de la aceste mari societăți comerciale, aflați de o bună perioadă de timp sub pragul de sărăcie, nu mai puteau suporta noile reduceri de salarii. Cerințele greviștilor au fost sintetizate în 10 puncte, care în general cuprindeau revendicări economice: „contra scăderilor de salarii de salarii directe și indirecte” (1), „mărirea lor în raport cu piața – 40% (2), …, asigurarea minimului de existență a muncitorilor hamali și a femeilor”. Un singur punct, (4), prevedea „recunoașterea comitetului de fabrică” – despre care ulterior s-a spus că era comunist, deși acest amănunt nu era precizat pe manifeste și în cererea către consiliul de administrație al atelierelor. În urma promisiunii consiliului de administrație că toate cele 10 puncte vor fi satisfăcute, greva a încetat la ora 11 noaptea. (3/4 februarie 1933).

Instituirea stării de asediu

După întrunirea din 2 februarie 1933, din locuința ministrului de interne, G.G. Mironescu, odată decisă instituirea stării de asediu, procedura a intrat „în linie dreaptă”. A doua zi dimineața, proiectul de lege elaborat de G.G. Mironescu era gata, în aceeași zi fiind obținut și asentimentul suveranului, urmând ca în ziua următoare (4 februarie 1933), proiectul de lege să fie supus dezbaterii parlamentului. În expunerea de motive, se preciza că datorită „mișcărilor concertate cu caracter comunist” din ultimul timp, care „tind în mod evident la destrămarea țărei”, pentru a asigura „menținerea ordinei”, este înaintat spre aprobare respectivul proiect de lege, care va autoriza guvernul, „dacă va fi nevoie”, să proclame starea de asediu, pe termen de maxim șase luni. Din partea opoziției, D.I.M. Leon, din grupul disident țărănist al dr. Nicolae Lupu, a criticat dur proiectul de lege, subliniind că starea de asediu, conform Constituției, se decretează numai în caz de război sau când este periclitată siguranța statului, arătând că este inadmisibil ca un partid care a luptat timp de nouă ani contra stării de asediu să vină acum cu un astfel de proiect de lege, care „sugrumă orice libertate cetățenească”. Din partea guvernului, Virgil Madgearu a replicat că „situația în țară este gravă”, dând ca exemplu cazul Forțu, „în care justiția a oscilat, a avut drept rezultat intensificarea dezmățului”, iar Armand Călinescu a vorbit despre un congres al comuniștilor ce avusese loc în 1932, unde s-ar fi stabilit ca termen pentru „răsturnarea ordinei de astăzi”, luna martie 1933.

Chestiunea cu agitațiile comuniste a fost doar o „perdea de fum” menită să abată atenția opiniei publice de la problemele reale ale României, în primul rând fiind deficitul bugetar, și în subsidiar, de a putea contracara în forță, orice protest contra măsurilor de austeritate dictate de experții străini. În ciuda obiecțiilor formulate în aula parlamentului, proiectul de lege a fost aprobat în Camera Deputaților cu 202 voturi pentru și 43 contra, și în Senat, cu 111 voturi pentru, și doar unul contra. Grupul parlamentar al Gărzii de Fier a votat „contra”, spre deosebire de deputații L.A.N.C., care au votat „pentru”. Tot contra a votat partidul dr. Nicolae Lupu (lupiștii), Partidul Social-Democrat și Partidul Maghiar. Partidul lui Nicolae Iorga, (iorghist) s-a abținut de la vot. Deși în prezentarea făcută în parlament, reprezentanții guvernului au declarat că starea de asediu va fi decretată numai „dacă va fi nevoie”, a doua zi după votul parlamentului, guvernul a decretat starea de asediu în Capitală, zona petroliferă din Valea Prahovei, și alte câteva mari orașe. Decretul a fost semnat imediat de suveran, iar lucrătorii de la Monitorul Oficial au fost consemnați în noaptea de 4/5 feb. 1933, pentru ca starea de asediu să poată intra în vigoare de duminică, 5 februarie 1933. Conform Ordonanței pentru aplicarea Stării de asediu, publicată în presa centrală, erau interzise orice fel de întruniri, manifestații și procesiuni, fără aprobarea autorităților militare. De asemenea, cu excepția membrilor instituțiilor statului, era interzis portul de uniforme, insigne și alte insemne. Erau interzise publicațiile care „excită sau întrețin dezordinea”, editorii fiind răspunzători pentru conținutul acestora. În fine, toți deținătorii de arme fără autorizație, erau invitați să le predea autorităților.

Pe 7 februarie 1933, guvernul a lansat o proclamație către țară, încercând astfel să justifice instituirea stării de asediu: „ROMÂNI, O primejdie mare pândește țara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie și violență”.

Dincolo de frazeologia din textul comunicatului, nici din arhivele siguranței, nici din presa epocii nu rezultă vreo intensificare a activității comuniștilor, iar despre „destrămarea țării” nici nu poate fi vorba. Puțini au remarcat în epocă prăpastia dintre instituirea acestei măsuri antidemocratice și justificările demagogice ale guvernului. Majoritatea comentatorilor au pus această măsură pe seama „ocultei” (camarila condusă de Elena Lupescu), care dorea să dispună de instrumentul adecvat pentru înăbușirea oricărei critici. Apelând la această ultimă măsură, partidul național-țărănesc și-a pierdut și ultimul atu pe care-l mai avea în fața liberalilor. De altfel, va fi și ultimul guvern național-țărănesc din perioada interbelică. Pe 8 februarie 1933, generalul Nicolae Uică, comandantul corpului de grăniceri, a fost delegat să conducă corpul II armată, devenind astfel comandantul militar al Capitalei. Trei zile mai târziu, în 11 februarie 1933, acesta a emis o ordonanță prin care o serie de organizații și asociații comuniste care activau oricum la limita legii, erau dizolvate.

Mișcările de protest ale muncitorilor

Măsurile de austeritate ale guvernului au cauzat mișcări de protest ale muncitorilor din marile regii și societăți ale statului. Principala formă de protest a fost greva. Primii care au intrat în grevă au fost ceferiștii din Cluj, pe 14 februarie 1933. În urma discuțiilor cu consiliul de administrație, majoritatea cererilor muncitorilor (salariu minim și 174 ore de muncă plătite lunar) au fost satisfăcute, iar greva a încetat. Încercarea comuniștilor de a impune recunoașterea „sindicatului roșu” au eșuat, muncitorii declarând că „n’au nevoie de sindicat comunist”.

În 16 februarie 1933, în Camera Deputaților a fost votată legea reducerii salariilor funcționarilor publici. Votarea legii s-a făcut la vedere, legea fiind aprobată cu 141 voturi „pentru”, și 71 „împotrivă”. Micul grup parlamentar al Gărzii de Fier a votat împotrivă. În aceeași zi, nemulțumiți de „curbele de sacrificiu”, tăierile succesive de salarii și sporuri, concedierile colective fără compensații, muncitorii ceferiști de la Atelierele Grivița din București au intrat în grevă, circa 4.000 de lucrători baricadându-se în interiorul atelierelor. În seara aceleiași zile, o delegație a greviștilor a discutat cu ministrul comunicațiilor, Eduard Mirto. «Adevărul» din 17 februarie 1933 afirmă că revendicările greviștilor ar fi fost „eliberarea celor arestați”, „desființarea” stării de asediu și recunoașterea „comitetelor de fabrică”, primele două fiind de resortul ministerului de interne, ultima fiind refuzată categoric. Directorii tehnici ai atelierelor, inginerii Nicolau și Atanasiu au încercat să aplaneze conflictul, fără nici un rezultat însă. În aceste condiții, în seara zilei de 15 februarie 1933, în jurul orei 20, atelierele „au fost trecute în stăpânirea armatei”.

Anterior, în fața intrării fuseseră postate câteva unități de jandarmi. Se afirmă că din interiorul atelierelor s-ar fi tras focuri de armă asupra acestora, 20 de gardieni fiind răniți „cu plăgi pe corp și la cap”, „maiorul Hociung lovit cu un drug de fier la picior”, „șeful secției Rădăcină crunt bătut”, și în fine, sergentul seria 361 Chiriță Ion, a fost împușcat mortal. În aceste condiții, direcțiunea atelierelor a luat măsura de a închide atelierele pe perioada 15-19 februarie 1933, cele 5 zile urmând a fi plătite numai celor care vor da o declarație scrisă „că nu aderă la mișcarea comunistă”, care vor accepta controlul activității și care vor purta un bilet de identitate de „lucrător c.f.r.”. În cursul serii, unități suplimentare de jandarmi au fost comasate în fața intrării în ateliere. În cursul nopții, mai mulți lucrători au părăsit atelierele, sărind gardurile și evitând cordoanele de jandarmi, astfel că în dimineața zilei de 16 februarie, mai rămăseseră circa 2.000 de lucrători baricadați în curtea atelierelor. La ora 6,30, lt. col. Romulus Hotineanu și mr. Dan Pascu, comisari regali, s-au apropiat de gard, somând pe greviști să elibereze curtea în cinci minute, altfel „se va trage în plin”. Greviștii s-au retras puțin, fără însă a da curs somației. În aceste condiții, jandarmii au deschis focul, trăgând două salve în masa de muncitori. Patru au fost uciși pe loc, alții au fost grav răniți. Trei dintre aceștia vor muri ulterior, ridicând numărul victimelor la șapte. Ultimul decedat, ucenicul Vasile Roaită, va deveni în epoca comunistă subiectul unei adevărate mitologii. Jandarmii au reușit să pătrundă în curtea atelierelor, arestând circa 670 de muncitori.

Greva de la atelierele Grivița și represiunea sângeroasă a acesteia au constituit subiectul principal al discuțiilor din acea zi din Camera Deputaților. În prezentarea făcută de către ministrul de interne, G.G. Mironescu, acesta a insistat că cererile greviștilor ar fi fost satisfăcute „aproape în întregime” prin „sacrificiu bănesc de vreo 350 milioane lei pe an” (aproape 6.000 lei/muncitor/lunar, în condițiile în care un muncitor abia reușea să obțină o retribuție de 2.000 lei lunar). Nu s-a putut ajunge la o înțelegere cu greviștii, deoarece aceștia ar fi venit cu cereri suplimentare, imposibil de satisfăcut, respectiv „suprimarea stării de asediu, recunoașterea organizațiilor comuniste dizolvate și înființarea comitetelor de fabrică”. În cursul represiunii, s-ar fi desfășurat o adevărată luptă între cele două tabere, dat fiindcă muncitorii erau „bine înarmați” și au început ostilitățile, trăgând „nenumărate focuri”. Victimele, căzute de ambele părți, s-ar fi datorat învălmășelii produse. Printre arestați s-ar găsi și cetățeni străini, subliniind că greva ar face parte dintr-un „plan metodic pentru destrămarea țării”. Declarația acestuia a fost dur criticată de către reprezentanții micilor partide de opoziție. Deputatul I. Mirescu, din partea partidului social-democrat, a arătat că dacă au fost provocatori comuniști printre greviști, aceștia au fost oamenii Siguranței, respectiv Panait Bogățoiu, Toncea (Constantin Doncea) și un anume Gheorghiu. (Gh. Gheorghiu-Dej) Ulterior, din arhive va reieși că și Vasile Roaită era informator al siguranței. Din arhive nu rezultă că greviștii ar fi formulat acele cereri, imposibil de satisfăcut, pentru că nu au fost încheiate documente scrise. Dacă totuși ele au fost ridicate, cei care le-au formulat au fost provocatori ai siguranței. Declarația unuia din membrii comitetului de organizare, devenit ulterior demnitar comunist, vopsitorul Vasile Bâgu, în data de 25 februarie*. 1933, pe când era anchetat de către comisarul Gheorghe Haret, atestă că într-adevăr comuniștii în număr extrem de mic, ar fi încercat să deturneze cererile greviștilor înspre revendicări cu caracter politic, dar că rolul lor a fost minor. „În concluzie, siguranța și c.f.r. au lucrat de comun acord”. S-a ridicat și problema cetelor de derbedei care în cursul nopții de 15/16 februarie au devastat mai multe magazine de pe Calea Griviței. Deși reprezentanții guvernului au afirmat în repetate rânduri că ar fi destule victime și din partea forțelor de ordine, nu au prezentat niciodată vreo listă oficială cu cei răniți. Sergentul de stradă Chiriță Ion, despre care s-a făcut mare caz, a fost împușcat în condiții neelucidate, posibil fără legătură cu greva. S-a subliniat că au fost purtate tratative cu două delegații ale greviștilor. Un număr de delegați din cea de-a doua, au fost arestați, apoi eliberați „după un anumit plan”, pentru „a reintra printre muncitori și a-i agita din nou”. Faptul că salariile s-au plătit abia în săptămâna următoare, deși ziua de salarii era 18, dovedește că temerile muncitorilor erau întemeiate. În legătură cu toate acestea, Corneliu Zelea Codreanu, în cadrul ședinței din 16 februarie 1933, a expus punctul de vedere al Gărzii de Fier, cerând o anchetă parlamentară asupra evenimentelor de la Grivița: „Cer acest lucru, pentru că mă îndoiesc de exactitatea afirmațiunilor făcute de d-l Ministru de Interne; mă îndoiesc pentru un motiv bine determinat. La 24 Ianuarie, atunci când studențimea română, naționalistă și creștină, mergea să depună o cruce la mormântul eroului necunoscut, Siguranța Statului a dat informația, într’o foaie din Capitală, că acea acțiune a fost pusă la cale și subvenționată de Moscova. Dacă tot așa de verosimilă este și informația pe care dumneavoastră o aveți și în afacerea de la Grivița, atunci înțeleg foarte bine câtă dreptate aveți ca să luați măsuri de asemenea natură, ca cele pe care le-ați luat ieri și azi”. Și în continuare: „În al doilea rând, țin să afirm că mie, ca și tuturor oamenilor de bun simț din această țară, nu ne este frică de comunism sau de bolșevism, Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii de la acele ateliere nu au ce mânca; le este foame. Unii din acei muncitori au 1.100 lei pe lună și au 5, 6, 7 copii.(…) Având cinci, șase, șapte copii, acea leafă nu le ajunge nici măcar pentru pâinea de toate zilele. Mie, în al doilea rând, mi-e frică și de altceva: de setea de dreptate. Atunci, dumneavoastră veți trebui să satisfaceți aceste două: foamea și setea de dreptate, și va fi ordine deplină în această țară”.

În majoritatea luărilor de cuvânt, deputații opoziției s-au pronunțat contra instituirii stării de asediu. În zilele și săptămânile următoare, a continuat trierea și anchetarea muncitorilor arestați. Marea majoritate, neavând nimic în comun cu mișcarea comunistă, au fost puși în libertate, fiind imediat reangajați. Anchetarea comuniștilor a continuat, la procesele ulterioare, principalii instigatori, Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu, zis Dej, au primit ani grei de închisoare, condamnările pronunțate legitimând astfel „lupta comuniștilor” în slujba clasei muncitoare. Ultimul va ajunge ulterior să conducă destinele României timp de aproape două decenii.