„Poporul ucrainean își exprimă recunoștința față de poporul frate rus”

Ziarul «Scânteia», 1954

Kiev 1 (Agerpres) – TASS: Poporul ucrainean a întîmpinat cu un sentiment de recunoștință decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la trecerea regiunii Crimeea din componența Republicii Socialiste Federative Sovietice Rusia în componența Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Această știre îmbucurătoare s-a răspândit cu iuțeala fulgerului în toate întreprinderile, colhozurile, șantierele și instituțiile Ucrainei.

La vitrinele cu ziare și în jurul difuzoarelor din Kiev s-au adunat cetățeni numeroși. Un mare avânt politic a produs această știre și în rândurile muncitorilor, inginerilor și tehnicienilor de la uzina constructoare de mașini «Leninskaia Kuznaița» din Kiev.

Trecerea regiunii Crimeea în componența Ucrainei Sovietice, a declarat mecanicul Serghei Rîselev, este un eveniment remarcabil în viața Patriei noastre, dovedind încrederea frățească și dragostea marelui popor rus față de poporul ucrainean. Acest act de prietenie a fost înfăptuit în zilele marii sărbători a tuturor popoarelor U.R.S.S. – 300 de ani de la reunirea Ucrainei cu Rusia.

Ivan Mîșko, șeful unei brigăzi de cazangii, a mulțumit în mod călduros poporului rus pentru actul prietenesc și a chemat la unire și mai strînsă în jurul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care a unit popoarele URSS într-o familie frățească.

Țăranii din Ucraina discută cu înflăcărare evenimentul istoric.

Colhoznica Olga Hokedî din artelul «Hrușciov» a spus: „În afara importanței economice și culturale, alipirea Crimeei la Ucraina are o uriașă importanță politică. Țările capitaliste tind întotdeauna să smulgă cu orice preț de la o altă țară o parte a teritoriului. Numai în Țara Sovietică este posibil un asemena act mărinimos de prietenie frățească ca trecerea bogatei regiuni Crimeea în componența Ucrainei. Aceasta va întări și mai mult marea frăție dintre popoarele ucrinean și rus”.

Cine conducea URSS la vremea aceea? Ucraineanul Hrusciov…

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu 1783, când imperiul țarist o anexează, în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic decide transferarea Crimeii de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lui februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens. Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS. Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

Cedarea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean”.

Transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni. O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole, până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, deloc de neglijat, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția. Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest. Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese, în sfârșit, câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin. Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953. Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955). Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40). Astfel, Nikita Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a Republicii Sovietice Federativă Socialistă Rusă (RSFSR), dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast (provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani. La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă. Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.