În fauna spontană a României trăiește de ani buni o vietate aparte care, în ultima vreme, odată cu apariția partidelor, capătă un rol foarte însemnat.
Japița de partid (fără denumire științifică!) este înzestrată cu un acut simț al supraviețuirii și parvenirii. Simte mirosul de bani și putere mult mai mult decât alte viețuitoare din familia sa: lacheul de partid, cântărețul/lăutarul de partid, boul/calul de partid, târâtoarele, trântorii, furnicile ori migratoarele de partid.
Japițele își caută cu atenție locul poziționat cel mai bine față de bucatele alese, traista cu bani și, nu în ultimul rând, față de iatacul jupânului/ starostelui/ boss-uli/alesului/numitului.
Nu contează compromisurile, eforturile, umilințele ori lașitatea dacă acestea servesc atingerii scopului inițial – parvenirea.
Cele mai pregnante „calități” ale japiței de partid sunt invidia, egoismul și ipocrizia. Ele nu sunt empatice, nu au rușine și sunt capabile să-și pună poalele în cap pentru înlăturarea concurenței ori pentru ademenirea de potențiali susținători. Numărul compromisurilor nu contează, iar cel al victimilor intră în categoria „pagubelor colaterale”.
Ajunsă în vârful piramidei, japița de partid își descoperă calități nebănuite de lider a – toate – știutor, ignorând multiplele goluri educaționale ce o pot trăda și vulnerabiliza.
De pe această poziție începe stârpirea celor ce-i cunosc trecutul mocirlos, compromisurile ori fărădelegile. Aparent intangibilă, japița de partid uită două aspecte esențiale care-i pot anihila toate eforturile:
– revolta neprevăzută izbucnită din acumularea frustrărilor „larvelor” de partid ori a vulgului neînregimentat;
– timpul care a brăzdat adânc trupul și sufletul japiței de partid.
Și cocoțată acolo sus, această creatură care se considera veșnică, își pierde vigilența și se prăbușește ireversibil în momentul în care crede că a găsit toate răspunsurile, însă vine viața, schimbă toate întrebările și totul devine de prisos.
Apare atunci japița jună mai flămândă, mai precaută și adaptată schimbărilor. Va învăța câte ceva de la predecesoare și va căuta noi doritori de putere, noi parveniți, omnipotenți iluzorii.
Singura speranță pentru asanare morală este timpul care va cerne valorile și încetul cu încetul va înlătura, măcar parțial, japița de partid din spațiul public românesc.
Autor: Vlad Dragomir
