Anul acesta se împlinesc 205 ani, de la nașterea lui Alexandru-Ioan Cuza, la data de 20 martie 1820, într-o mahala a localităţii Bârlad. Părinţii lui Alexandru Ioan Cuza, vornicul Ioan Cuza şi Soltana Cozadini, de obârşie greco-italiană, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu, care nu trebuie confundată cu localitatea Barboşi din judeţul Galaţi. Alexandru Ioan Cuza și-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Quenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept.
În perioada 1837-1840, Alexandru-Ioan Cuza a fost cadet în armată (aspirant în gradul de ofiţer), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său, Ioan Cuza, cu Costache Negri,Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi nouă revoluţionari socotiţi periculoşi de către domnul Mihail Sturdza. Toţi au fost transportaţi în câteva căruţe, la Galaţi, şi îmbarcaţi pe o corabie, pentru a fi trimişi la Constantinopol.
Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu şi a Ecaterinei (născută Sturdza, la Miclăuşeni, pe Siret, aproape de Roman) cu care, Alexandru Ioan Cuza se căsătorise la data de 30 aprilie 1844, la conacul Rosetti din Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consului englez, Cumingam, a reuşit să devieze corabia spre Brăila, evitând portul Măcin şi ajutându-i să scape în libertate.
Alexandru-Ioan Cuza în luna mai 1848 a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.
După un autoexil, la Paris şi Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al Unirii Principatelor Române.
În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Alexandru-Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând în Galaţi până în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iaşi, până în 1853 şi agă (şef al poliţiei), în anii 1853-1856, în Iaşi.
La data de 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea oraşului Galaţi şi de la data de 7 iulie 1856, pârcălab (administrator) al portului şi oraşului Galaţi.
În timpul caimacamului Nicolae Vogoride (1857), Alexandru-Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), căpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) şi maior (3/15 mai 1857). Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride către fratele său din Constantinopol, din care rezulta intenţia murdară a acestuia de a falsifica alegerile, Alexandru-Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipărire şi difuzare, compromiţându-l pe caimacamul Vogoride. Alexandru-Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist.
După repetarea alegerilor, în septembrie 1857, Alexandru-Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alexandru-Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859 din Principatul Moldova.
Alegerile din Principatele Moldova și Țara Românească
Cu mare entuziasm şi deosebite eforturi, forţele unioniste din Moldova şi Ţara Românească l-au ales pe Alexandru-Ioan Cuza Domn, atât în Moldova, la data de 5/17 ianuarie 1859, cât şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie/5 februarie 1859. Această dublă alegere a avut un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului românesc, de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. Ajutat de serviciul de informații și prieteni, Alexandru Ioan Cuza a reușit să învingă atât în Iași, cât și în București comploturile care i-au fost pregătite.
În luna februarie 1859, Domnul Alexandru Ioan Cuza s-a deplasat cu trăsura la București, fiind ovaționat de administrațiile reședințelor de județe: Vaslui, Bîrlad, Tecuci, Focșani, Râmnicu Sărat, Buzău și Ploiești, fiind cazat într-un hotel din Piața de păsări (astăzi Piața Al. I.Cuza). Ploieștenii au dat numele domnului Cuza unei străzi în centrul orașului și i-au construit busturi în curtea Colegiului Național, care-i poartă numele, în fața primăriei Ploiești, în curtea muzeului de Istorie și Arheologie. Deasemenea, dl. ing. Mircea Cosma, președintele Fundației Cultural-Istorice «Mihai Viteazul» a construit un bust la Florești Prahova și un monument de for public pentru Al. I. Cuza în curtea primăriei Gorgota, județul Prahova.
Administrația și populația orașului București i-au făcut o deosebită primire domnului Alexandru-Ioan Cuza, iar domnul i-a răsplătit acceptând, împreună cu celelalte personalități din Moldova, stabilirea capitalei statului Principatele Române Unite în orașul București.
Până la 11/23 februarie 1866, când dreapta și stânga din interior (albii/conservatorii reacționari-retrogazi pe față și liberalii progresiști/retrogazii mascați) şi potrivnicii din exterior, l-au obligat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Domnul Alexandru-Ioan Cuza, susținut de prietenii lui, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu ș.a. a organizat înfăptuirea unor reforme progresiste în domeniile: politic, economic, învăţământ, cultură, legislaţie, administraţie, agrar şi militar. În timpul domniei sale s-au adoptat măsuri pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintâi împărţire administrativă a teritoriului României, în judeţe şi comune. A fost modificat sistemul de măsuri şi greutăţi, acesta fiind înlocuit cu sistemul european, în vigoare şi astăzi. Au fost adoptate Codul Penal şi Codul Civil modern (napoleonian) precum şi alte acte legislative, în spirit european, potrivit cărora se impunea egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor. Au fost organizate comerţul, meseriile, industria şi transporturile.
În timpul domniei sale a fost promulgată legea pentru organizarea Instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general şi gratuit şi au fost aşezate pe baze temeinice învăţământul secundar şi superior, acesta din urmă fiind beneficiar al înfiinţării universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). S-a generalizat folosirea alfabetului latin în administraţie şi învăţământ.
Ajutat de sfetnici apropiaţi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Alexandru-Ioan Cuza a desfiinţat claca şi a împroprietărit ţăranii, rămânând permanent în conştiinţa lor, a adoptat legea electorală şi a înfăptuit secularizarea averilor tuturor mănăstirilor, toate acestea fiind acţiuni energice şi curajoase, care au contribuit la progresul general al ţării şi racordarea României la cerinţele civilizaţiei europene. Chiar dacă s-au eludat unele prevederi ale Convenţiei de la Paris, din 7/19 august 1858, care a funcţionat drept Constituţie a ţării, la data de 2/14 mai 1864 a fost dizolvată Adunarea Deputaţilor şi s-au adoptat, prin Decret, Legea electorală şi Legea rurală.
Activitatea autoritară a Domnului Alexandru-Ioan Cuza a fost impusă de nevoia accelerării înfăptuirii reformelor şi a luptei împotriva conservatorilor şi a unor proprietari, care se opuneau reformelor progresiste, necesare dezvoltării României.
Domnul Alexandru Ioan-Cuza a acordat o deosebită atenție Armatei Române, punând în practică multe din prevederile programelor stabilite de pașoptiști în anul 1848. Cu sprijinul miniştrilor de război Constantin Milicescu (în Moldova), Ion Emanoil Florescu (în Țara Românească) şi a generalului Savel Manu, Armata Română a fost organizată pe baze moderne, adoptându-se următoarele măsuri progresiste:
– dislocarea, în luna martie 1859, a unor unităţi de infanterie şi cavalerie din Iaşi, la Bucureşti, şi mutarea altora din Bucureşti la Iaşi, pentru omogenizarea armatei;
– organizarea Taberei Militare de la Floreşti, Judeţul Prahova, care şi-a desfăşurat activitatea în perioada aprilie-septembrie 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostaşi din Moldova şi Ţara Românească (din armele infanterie, cavalerie, artilerie, grăniceri şi dorobanţi), realizându-se apropierea sufletească şi înţelegerea originii comune a participanţilor;
– înmânarea, la data de 1/13 septembrie 1863, în cadru solemn, pe Câmpia de la Cotroceni, a noilor steaguri (drapele de luptă), cu culorile roşu, galben şi albastru, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele HONOR ET PATRIA, precum şi numărul şi numele unităţii militare. Cu acest prilej, domnul a ţinut o emoţionantă cuvântare: „Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copii voştri! Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţii, ordinii şi a disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate victoriile şi virtuţile militare, care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: ONOARE ŞI PATRIE! Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus, cu Ţara întreagă, în voi. Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce încredinţez bravurei şi patriotismului vostru”;
– introducerea uniformei militare comune şi a echipamentului unic pentru ofiţeri şi trupă;
– extinderea aplicării Codicei Penale şi a Regulamentului Militar moldovean, Serviciul Interior în întreaga armată;
– unificarea instrucţiei la toate armele din compunerea armatei;
– înfiinţarea Statului Major General (12/24 noiembrie 1859), menit să coordoneze întreaga activitate din armată;
– unificarea Ministerului de Război din Moldova cu cel din Muntenia (Ţara Românescă), în 1860, numindu-l în fruntea noului organism de conducere a armatei române pe colonelul Ion Emanoil Florescu, avansat la gradul de general, în luna mai 1860;
– crearea unui corp specializat de administraţie şi intendenţă (august 1860);
– crearea unui corp specializat de genişti militari (octombrie 1860);
– unirea întregii flotile de Dunăre într-un corp unic de marină (octombrie 1860);
– organizarea Serviciului Sanitar sub conducerea dr. Carol Davilla (de origine franceză);
– centralizarea şcolilor militare, mai întâi la Iaşi, apoi mutarea lor în Bucureşti, şi unificarea programelor de învăţământ ale acestora;
– înfiinţarea şcolii militare regimentare şi a şcolii militare de gimnastică;
– înfiinţarea de noi unităţi militare şi reorganizarea pe principii moderne a celor existente;
– construirea de noi cazărmi pentru cazarea trupelor (în Ploieşti a fost construită, în anul 1863, cazarma de pe strada Torcători, pentru cartiruirea Batalionului 1 din Regimentul 7 Linie- Infanterie Bucureşti-Ploieşti, şi cantonarea unui escadron de cavalerie într-o cazarmă situată pe strada Rudului din orașul Ploieşti);
– dotarea armatei cu mijloace moderne de luptă, provenind atât din import (Franţa, Italia şi Belgia), cât şi din ţară, pentru aceasta fiind înfiinţate noi unităţi manufacturiere de fabricaţie şi reparaţie a armamentului: Pirotehnia de la Bucureşti, Pulberăriile de la Lăculeţe (Dâmboviţa) şi Târgşor (Ploieşti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), Fonteria de la Târgovişte, pentru construirea ţevilor de tun;
-creşterea numărului personalului militar al armatei permanente, în 1865 aceasta ridicându-se la 19.365 de ostaşi, iar cel al trupelor teritoriale fiind de 24.548 de oameni, aşa cum îi comunica Împăratului Napoleon al III-lea, sfetnicul său.
Politica externă
Domnul Alexandru Ioan Cuza a urmărit, încă de la începutul domniei, întărirea alianței cu Serbia, apreciind-o de folos într-o luptă comună pentru eliminarea jugului turcesc. În 1862, printr-o înțelegere secretă, domnul Cuza a aprobat și ajutat să treacă prin țară, din Rusia spre Serbia, un transport de arme. Convoiul de cinci sute de căruțe a atras atenția și a alarmat marile puteri – Austria și Anglia, a căror consuli s-au prezentat la Domn, cerându-i să oprească convoiul de căruțe, însă domnul și-a păstrat calmul și le-a spus că vor primi răspunsul de la ambasadorii lor la Constantinopol. Până la sfârșitul anului 1862, armele au fost trecute peste Dunăre în Serbia, relațiile dintre cele două țări intrând într-o nouă fază de bună colaborare.
Alexandru Ioan Cuza a aprobat înființarea reciprocă de agenții diplomatice la București și la Belgrad. Tânărul stat român avea astfel cea de- treia agenție diplomatică, după cele de la Constantinopol și Paris. Austria acuza Statul român că dorește să încheie cu Serbia o Confederație dunăreană împotriva Turciei. Intrigile n-au reușit să-l oprească pe Cuza de a conduce cu demnitate tânărul Stat român, el bucurându-se de simpatie din partea țărilor asuprite de Turcia.
Domnul Alexandru Ioan Cuza a manifestat permanent simpatie fașă de refugiații polonezi, care își aveau în România un centru important. Cuza a stabilit legături cu revoluționarii polonezi, cu ajutorul medicului personal Gluck. Le-a permis să traverseze teritoriul țării, venind din Turcia, fără a produce incidente neplăcute. Revoluționarii au fost ajutați cu cele necesara traiului zilnic.
Complotul
În pofida acestor realizări deosebite, la sfârşitul anului 1865 forţe ostile din interior şi exterior i-au pregătit abdicarea Domnului Alexandru-Ioan Cuza. Opoziția a scos împotriva lui Cuza un ziar clandestin, numit simbolic Clopotul. Conspiratorii se întâlneau în Pasajul Român, care se afla aproape de palatul domnesc. Aproape în fiecare noapte au fost împrăștiate prin curți și pe străzi pamflete defăimătoare la adresa Domnului Cuza. Chiar și apropiații domnului, care au fost încărcați de favoruri considerau că totul e sfârșit.
Crezând în devotamentul armatei, Domnul Cuza se socotea apărat. Deși prefectul poliției colonelul Alexandru Beldiman își exprima teama de a nu fi ucis, Domnul Cuza zâmbea și-i răspundea: „Românul nu este asasin”. Domnul Cuza a fost avertizat de prietenul său, scriitorul Dimitrie Bolintineanu, însă căzuse într-o stare de apatie și nu lua nici o măsură.
Plănuită pentru ziua de Anul nou, lovitura a fost amânată pentru ziua de 24 ianuarie 1866. În ziua aniversării Unirii Principatelor Unite se organizase un spectacol la Teatrul Național București. Consulul rus i-a prevenit pe miniștri că se pusese la cale un atentat. Domnul Cuza nu i-a luat în seamă. A participat la festivitate, apoi la bal până la ora două noaptea. Consulul italian i-a șoptit ministrului de externe că România stă pe un vulcan, însă Cuza a rămas nepăsător.
În februarie 1866 se împliniseră șapte ani de când Domnul Alexandru Ioan Cuza a intrat triumfal în București. Pentru aniversarea evenimentului a dat un bal la Curtea Domnească, care a fost ultimul, fiindcă peste două zile a fost arestat. Complotiștii au atras de partea lor căpetenii ale armatei și pe Maria Obrenovici dornică să ajungă prima doamnă a României. Aceasta era fiica boierului Catargiu din Vrancea, fostă soție a principelui Obrenovici a Serbiei (decedat prea tânăr), era mai frumoasă și cu zece ani mai tânără decât principesa Elena Rosetti-Solescu și a intrat în sufletul Domnului Cuza, care dorea copii, pe care Elena nu a putut să-i nască.
În seara fatidică s-a strecurat printre soldații de pază la palat, un tinerel, băiat de prăvălie trimis de scriitorul Cezar Bolliac, care a insistat să vorbească cu Vodă. Cuza tocmai cobora la masă și l-a primit pe tânăr, care i-a comunicat că peste noapte va izbucni revoluția. După obiceiul locului, Domnul Cuza a dorit să-l recompenseze cu o liră, însă tânărul a refuzat cu demnitate, spunându-i: „N-am venit să cer pomană. Am venit să vă anunț că la miezul nopții, patru mii de oameni vor suna clopotele la toate bisericile, se vor arunca asupra cazărmii Malmaison, vor lua puști și vor veni la palat pentru a sili pe Măria-ta să abdice”.
Domnul Al. I. Cuza l-a certat pe col. Beldiman, prefectul poliției și acesta împreună cu personalul din subordinele sale au cercetat mahalalele, însă conspiratorii se găseau în centrul capitalei București. Prefectul l-a asigurat pe domn că zvonurile nu se confirmă, iar Cuza considera că complotiștii și-au ales rău momentul, întrucât în acea noapte palatul era păzit de Batalionul de vânători creat de el. La plecare, prefectul poliției Beldiman a fost însoțit de căpitanul Mălinescu, unul dintre conspiratori, comandantul gărzii din acea noapte.
La data de 11/23 februarie 1866, după miezul nopţii (spre ora patru), complotiştii în frunte cu generalul Nicolae Haralambie, comandantul unui regiment de artilerie, maiorul Dimitrie Lecca, comandantul Batalionului de pază al palatului domnesc, căpitanul Alexandru Mălinescu, comandant al gărzii Palatului în acea noapte, care ulterior având remuşcări s-a sinucis, căpitanul Grigore Handoca, ofiţer de rond pe garnizoană, în acea noapte, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, căpitanul C. Pilat, căpitanul Alexandru Lipoianu, căpitanul Anton Berindei, căpitanul Anton Costescu, sergentul-major Ion Nădejde, sergentul Gheorghe Mironescu şi alţi militari au intrat în Palatul Domnesc.
Domnul Alexandru I. Cuza a iscălit actul de abdicare, pe spatele unui conspirator, fiindcă nu avea masă în dormitor, fără să opună rezistenţă. A fost obligat să se echipeze în civil, întrucât uniforma ar fi atras atenția. Santinelele au fost întoarse cu spatele pentru a nu-i vedea fața, când părăsea palatul. Un soldat aflat în postul de santinelă situat la ușa dormitorului, n-a mai fost schimbat din post, până în zori: „L-am plâns permanent și regretat toată viața, fiindcă se dusese bietul Cuza, el care ne-a dat pământ și ne-a făcut atâta bine”.
În cursul aceleiaşi nopţi, Al. I. Cuza a fost transportat în casa lui Costache Ciocârlan (aproape de Spitalul Colţea), om de încredere a lui C. A. Rosetti, cu trăsura lui Ion Ghica. După o zi l-au adus la Palatul domnesc, unde se afla mai în „siguranță”. Politicienii liberali radicali C.A.Rosetti și Ion Ghica se aflau în Piața Teatrului, urmărind cu atenție desfășurarea planului. Ziaristul Valentineanu își exprima regretul că nici o forță politică n-a făcut apel la mulțime pentru a-l readuce pe tron. Oamenii de la 1848 s-au coalizat cu reacționarii clasici. Monstruoasa coaliție își sărbătorea victoria.
Fostul Domn, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să părăsească Bucureştiul, însoţit pe Şoseaua Kiselef de miniştrii de interne şi justiţie, de colonelul Cornescu, căpitanul Costescu, şi comisarul civil Anton Arion, îndreptându-se spre Ploieşti (unde a fost salutat de prefectul Văcărescu), Predeal, Braşov şi mai departe, spre Viena.
Criticând acest act odios, marele poet Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine, de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…). Căci 11 februarie este un act de laşitate şi ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”.
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, monstuasa coaliţie a constituit locotenenţa domnească formată din liberalul Nicolae Golescu, conservatorul Lascăr Catargiu, colonelul Nicolae Haralambie. A fost constituit şi guvernul format din următorii politicieni: Ion Ghica, şef al guvernului şi ministru de externe, Dimitrie A. Sturdza (vărul principesei Elena Cuza, fostul secretar și mare dușman al lui Cuza, care a pus mâna pe arhiva sa), Dimitrie Ghica, maiorul Dimitrie Lecca, ministru de război, Ion Cantacuzino, C. A. Rosetti ş.a. Nu mai puțin de șase dintre membrii noii cârmuiri năzuiseră în 1859 să fie ei înșiși domni în cele două țări.
Domnitorul şi din 1881 Regele Carol I i-a recompensat pe trădători, astfel: Nicolae Haralambie a fost avansat în gradul de general, Dimitrie Lecca a fost avansat în gradul de general şi numit aghiotant regal. Alexandru Candiano-Popescu s-a deplasat la reşedinţa lui Alexandru Ioan Cuza din oraşul Florenţa/Italia, dorind să-şi ceară iertare, însă n-a fost primit. Acesta a participat la Războiul de Independenţă, 1877-1878 comandând (cu gradul de maior), Batalionul 2 Vânători de câmp Ploieşti (mutat după război în București). A fost ulterior avansat în gradul de general şi a îndeplinit funcţia de aghiotant regal.
Grigore Handoca născut în Vaslui a fost avansat în 1880, în gradul de colonel, după participarea la Războiul de Independenţă şi numit prefect al judeţului Putna. La data de 18 octombrie 1881, Regele Carol I şi Regina Elisabeta au vizitat localitatea Focşani, cu prilejul inaugurării Căii Ferate: Mărăşeşti-Focşani-Râmnicu Sărat-Buzău. În ziarul «Adevărul» din 22 0ctombrie 1881 s-a publicat un articol de mulţumire semnat de prefectul judeţului Putna şi primarul localităţii Focşani, pentru investiţia făcută.
În pribegie
În momentul plecării de la Palatul Domnesc, spre șoseaua Kiselef și Băneasa, Cuza a fost însoțit de membrii locotenenței domnești și ai guvernului, cărora le-a declarat: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine și ridicându-se în picioare, a strigat – Să trăiască România”. Fostul domn așa cum am mai arătat s-a deplasat spre Ploiești unde a fost salutat de prefectul Văcărescu, Câmpina, Sinaia, Predeal (granița cu Austria), unde a îmbrățíșat santinela română aflată pe graniță.
Însoțită de fratele său Constantin Catargiu, fost aghiotant domnesc, Maria Obrenovici a plecat pe urmele lui Cuza, ajungându-l la graniță. De aici s-au deplasat la Brașov, fiind găzduiți cu toții în același hotel din oraș. Poliția locală le-a anunțat sosirea la Viena. Prințesa Maria Obrenovici a fost luată drept soția celui detronat.
După câteva zile, așa cum fusese înțelegerea, Elena Cuza și copii au sosit și ei la Brașov, unde însă nu au mai aflat pe nimeni. Cuza plecase mai departe. Elena l-a chemat pe fratele ei Costache Rosetti în ajutor, care a telegrafiat la mama Ecaterina la Solești și a însoțit-o pe sora lui la Viena. La Viena, soțiea Elena l-a iertat din nou pe Alexandru Ioan Cuza, trecându-i cu vederea rătăcirile omenești.
Împărtășindu-i exilul la Viena, Paris, Florența, Heidelberg, ea se va ocupa cu grijă de educația copiilor adoptați de familia Cuza.În capitala Austriei, Cuza s-a întâlnit cu ambasadorul Franței, ducele de Grammont și a refuzat ajutorul propus de împăratul Napoleon al III-lea de a fi reîntronat. Tot aici s-a întâlnit cu o delegație din țară, care-l îndemna să revină în România, însă a refuzat categoric ajutorul ce doreau să-l dea confrații săi.
În primăvara anului 1866 s-a organizat un plebiscit în țară pentru readucerea lui Cuza la domnia țării, însă prefecții de poliție, trecuți în tabăra trădătorilor au obligat pe votanți să-l voteze pe Carol. Istoricul Radu Rosetti și Ion Eliade Rădulescu au declarat că cifrele plebiscitului au fost modificate de autorități.
La data de 3 aprilie 1866 a avut loc la Iași o demonstrație separatistă, soldată cu morți și răniți. Se știa că încuviințarea Unirii din 1859, fusese condiționată de domnia lui Cuza. Răsturnarea lui Cuza a dat prilejul unor boieri, negustori și călugări (aceștia nemulțumiți de secularizarea averilor mănăstirești) să-și arate încă odată lipsa de demnitate, adresând o petiție către Poarta Otomană. Aceștia cereau desfacerea Unirii, pentru-că a fost alungat Cuza. Ei cereau un guvern deosebit pentru Moldova și un domnitor propriu, revenindu-se la situația dinaintea anului 1859. În fruntea separatiștilor s-a aflat ambițiosul moșier Nicolae Rosetti-Roznovanu (Nord Iași) și mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu. Nicolae Rosetti-Roznovanu urma să fie proclamat domnitor al Moldovei. Ei criticau pe muntenii care l-au detronat pe moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.
În fruntea oponenților desființării Unirii Principatelor Române s-a aflat Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi, care a fost fondator și secretar al Societății «Junimea». El a luat tabloul lui Cuza din interiorul Tribunalului Iași și l-a îngropat în Biserica «Sfântul Nicolae» din Iași cu mare alai și pompă. Apoi a pătruns în casa lui Roznovanu și a luat actele Comitetului separatist pe care le-a rupt în bucăți în curte. Colonelul Cornescu, comandantul garnizoanei militare Iași a fost presat de conservatorul Petre Carp să ia măsuri de reprimarea populației, care a înconjurat palatul administrativ, însă acesta a tărăgnat executarea acetei dispoziții și nu a tras în mulțime.
Alexandru și Elena Cuza aflați la Băi la Ems au trimis colonelului Pisoschi o scrisoare pentru soțiea lui Carol Davila, mulțumindu-i pentru ajutorul pe care l-a dat familiei foste domnitoare, în luna februarie 1866 și un inel pe care să-l poarte Pisoschi în amintirea lui Cuza. Au mai trimis o scrisoare lui Vasile Alecsandri, prietenul lor, care decepționat de viața politică s-a retras la moșia sa de la Mircești, județul Roman. Aflând că nu se poate întoarce în țară ca simplu cetățean, Alexandru Ioan Cuza a condus-o pe soția sa cu copii, până la granița Moldovei, el mai rămânând câteva zile la Lemberg, unde I. Brătianu a trimis pe prefectul de Suceava, rudă a lui Cuza să-i anunțe refuzul guvernului de a reveni pe teritoriul României.
Supărat de atitudinea guvernului, Cuza a scris o scrisoare lui Carol I, rugându-l să-i aprobe revenirea la proprietatea de la Ruginoasa, jud. Iași, ca simplu cetățean, pentru a asigura condițiile materiale pentru copii. Domnitorul Carol I i-a refuzat cererea, pentru-că știa că poporul îl iubea pe Cuza. Nemulțumit de intrigile anumitei prese din Paris, în septembrie 1867, după ce Elena și copii s-au înapoiat de la Ruginoasa, Cuza s-a mutat cu întreaga familie lângă Viena, la Dubling, unde și-a cumpărat o vilă cu parc. De aici mergea mai ușor la Baden, la Biarritz, pentru a-și îngriji sănătatea.
În anul 1868, diplomatul Gramont îi propunea lui Cuza să revină pe tronul României, Franța acuzându-l pe Carol I că se implica în aducerea pe tronul Spaniei a unui prinț Hohenzollern, încercuind statul francez. La discuții a participat și fostul secretar al lui Cuza franțuzul Baligot. În curând avea să înceapă războiul Franței cu Prusia. In această situație, Franța urmărea înlocuirea lui Carol I cu Alexandru Ioan Cuza. Fostul domn a răspuns clar și sincer: „Nu mă interesează răzbunarea pe Carol I, pe marii moșieri și pe liberali. numai în situația când România ar fi amenințată de o mare primejdie și s-ar impune prezența mea…în ziua aceea ași accepta, oricât ar putea să mă coste”.
Familia Cuza a fost nevoită să arendeze moșiea de la Ruginoasa lui Docan, vărul lui Alexandru. Acesta decedă și soția sa Smărăndița era și mai delăsătoare în trimiterea sumelor de bani, care-i erau foarte necesare familiei lui Cuza, aflată printre străini.
Infiltrarea capitalului străin în economia României, îndeosebi în construcția Căilor ferate și în extracția și prelucrarea țițeiului, exportul de capital, precum și alte domenii au creat probleme foarte grave de ordin economico-social ș.a. în România.
Această situație, la care s-a adăugat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1870, în calitate de deputat de Mehedinți, în colegiul al 4-lea, adică al țăranilor, pe un loc rămas vacant. Mandatul a fost validat de Camera deputaților. Președintele Camerei i-a trimis o telegramă lui Cuza la Viena, invitându-l să-și ia locul în Adunare, alături de ceilalți deputați. Fostul Domnitor a refuzat mandatul, cu atât mai mult că Carol I chipurile accepta înapoierea în țară a lui Cuza, prevalându-se de loialitatea și patriotismul său. Carol uitase că în anul 1867 s-a împotrivit cererii lui Cuza, de a veni la moșia de la Ruginoasa, hotărât să ducă o viață liniștită pentru creșterea copiilor.
Cu tot tratamentul făcut în Franța și Austria starea sănătății lui Cuza s-a înrăutățit, medicii sfătuindu-l să meargă în Italia la Florența. Familia Cuza a vândut casa de lângă Viena și a plecat la Florența, unde a cumpărat o mică vilă, care multă vreme i-a purtat numele. Și aici au fost primiți oaspeți din România care-i propuneau să candideze în calitate de Domnitor al țării. De fiecare dată a răspuns cu demnitate că este târziu, starea sănătății împiedecându-l să mai rezolve grelele probleme cu care se confrunta patria sa.
De reținut că Maria Obrenovici a însoțit peste tot familia Cuza și s-a cazat, de fiecare dată, la un hotel apropiat de vila familiei Cuza. Principesa Elena era înțelegătoare cu ea, acceptând să-și vadă copii când dorea, deși frații ei îi cereau să divorțeze de Alexandru. Maria Obrenovici a murit de o boală cronică la stomac, la trei ani după Alexandru Ioan Cuza și a fost adusă și înhumată la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași.
În anul 1873, familia Cuza s-a mutat la Heidelberg pentru a crea condiții bune de studiu copiilor. Trecând munții Alpi, fostul domnitor a răcit pe drum, ajungând la destinație bolnav. Medicii au crezut că este o răceală obișnuită, însă a fost o boală de inimă.
Alexandru-Ioan Cuza s-a stins din viaţă la data de 15/27 mai 1873, ora 1:30, sub privirile neputincioase ale soţiei sale şi ale medicilor, la Hotelul «Europa», din Heidelberg (Germania), care-l găzduise până în ultima clipă a vieţii. Pe certificatul de deces, principesa Elena Cuza a tăiat locul naşterii Bucureşti, scriind, corect, Bîrlad. După obţinerea paşaportului de către agentul diplomatic al României la Berlin, Theodor Rosetti (fratele Elenei Cuza), la data de 24 mai rămăşiţele pământeşti ale fostului domn au fost transportate în ţară, cu trenul mortuar şi au ajuns la Ruginoasa, judeţul Iaşi, la data de 27 mai 1873.
Alexandru-Ioan Cuza a fost înmormântat, la 29 mai 1873, în incinta bisericii din curtea conacului familiei de la Ruginoasa, care fusese cumpărat de la Mihail Sturza, vărul principesei Elena Rosetti-Cuza. La slujba religioasă au participat mii de ţărani, precum şi prietenii devotaţi, din rândul cărora nu au lipsit: Vasile Alexandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădişteanu, Petru Poni. În cuvântul omagial rostit la mormântul lui Cuza, Mihail Kogălniceanu spunea: „Nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”. În ianuarie 1944 osemintele domnului Cuza au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, alături de osemintele fostului domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711).
Doliul Țării
Moartea lui Cuza a însemnat un doliu național. Odată cu el, țărănimea îngropa și speranța că fostul domnitor ar putea reveni pentru a-i face dreptate. Guvernul a dorit mai puțină vâlvă în jurul înmormântării. S-au dat ordine primarilor să nu se tragă clopotele prin satele pe unde avea să treacă trenul mortuar și s-au luat măsuri pentru împiedecarea participării țăranilor la marea adunare de doliu. În dimineața de 27 mai 1873, trenul mortuar a sosit în gara Ițcani, apoi Burdujeni, Verești/Suceava și în după amiaza aceleiași zile la Ruginoasa.
La Dorohoi câțiva cetățeni de frunte au fost închiși mai multe ore, pentru a nu conduce grupele de țărani, care se constituiseră în comune, urmând a se deplasa la Ruginoasa. Simion Stanciu fost deputat în Adunarea ad-hoc, a însoțit sicriul de la Verești până la Ruginoasa, strigând la țăranii adunați prin gări, să vină la Ruginoasa, pentru a-și lua rămas bun de la fostul lor domn.
După șapte ani de domnie și șapte ani de hulire de către o mână de asupritori, însă proslăvit de poporul cel mare scos din șerbie, a venit ziua întoarcerii sale, de pe meleagurile pribegiei. În ciuda interdicțiilor clopotele din Moldova și din toată țara au bătut a jale, pe limba lor.
Poporul nu a ascultat de ordinele primite, pentru a nu-l jeli pe Cuza. Cu ochii în lacrimi, unii îngenunchiau, plângându-l pe defunct și soarta lor amară, simțind că au pierdut un sprijin de nădejde. Șase țărani (doi erau din comuna Solești, Jud. Vaslui) au coborât sicriul de pe platforma vagonului mortuar și l-au transportat până la biserică, unde a fost depus. Apoi țărani și militari au făcut de gardă până la 29 mai, când a fost înmormântat.
În acea zi, trenuri după trenuri au sosit în gara Ruginoasa, aducând mii de oameni, îndeosebi țărani, dar și alte categorii sociale, delegații ale județelor și orașelor, precum și alții veniți din îndemnul inimii, pentru a aduce cel din urmă salut lui Cuza. Unele ziare au apreciat că au participat peste zece mii de oameni. Constantin Bacalbașa aprecia că au fost circa treizeci de mii de oameni.
Poporul în imaginația sa îi croise lui Cuza dimensiunile propriului său suflet însetat de dreptate. Cuza a rămas în sufletul lor, omul care le-a vrut binele, dar n-a fost lăsat de boierii cei răi să-l înfăptuiască. Asociația lucrătorilor tipografi din Iași au scos o broșură, în care arătau că poporul adunat la Ruginoasa își plângea drepturile sale pierdute, mândria țării umilite. Cuza a dat speranță maselor la un viitor mai bun, a întărit autonomia României, făcând din ea statul în jurul căruia popoarele asuprite din sud-estul Europei și-au pus speranțe de emancipare, aluzie la meritele lui Cuza.
Elena a venit mai devreme pregătind cele de cuviință, deși era slăbită, îmbătrânită. Ea a anunțat prin telegraf pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Kogălniceanu, prietenii lui devotați.
Aprecierele contemporanilor pentru Alexandru Ioan Cuza
Istoricii români răscolind filele cronicilor au dat acestei populare figuri o înțelegere științifică, mai amplă, descifrând sensul și menirea actelor pe care le-a înfăptuit. Din momentul participării sale active la mișcarea revoluționară din Moldova anului 1848, Alexandru Ioan Cuza a afirmat constant o ținută cetățenească demnă și o concepție înaintată, contribuind în mod hotărâtor la victoria luptei maselor populare pentru Unirea Principatelor Române.
Aşa cum aprecia sfetnicul său, Mihail Kogălniceanu, domnul Alexandru-Ioan Cuza şi-a scris singur istoria: „Faţa ţărei este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a făcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost dată, când l-am proclamat domn”.
În conştiinţa românilor Alexandru-Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domn al României moderne, întemeietorul statului naţional român modern. Domnul Cuza a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării. Cu tenacitatea unui om hotărât să meargă până la capăt cu reformele, el a depăşit atât obstacolele create pe plan intern de marii boieri (conservatorii) şi liberalii radicali, cât şi obstacolele externe venite din partea marilor puteri vecine. În timpul domniei, Alexandru Ioan Cuza s-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi sorginte latină ca şi cea românească, având un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.
Alexandru-Ioan Cuza a avut un caracter integru, a fost un om sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste. Era spiritual, inteligent, popular şi iubit de popor. N-a dorit să facă cu orice chip carieră sau să pună în umbră pe ceilalţi prin mari însuşiri. Nu era orator de talia lui Mihail Kogălniceanu, nici talentat ca Vasile Alecsandri şi nici nu avea prestigiul lui Costache Negri. Era, în schimb, o fire dezinteresată, ce nu se folosise de slujbele avute în administaţie pentru a face avere. Nici ca domn n-a avut mare avere.
Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria, în 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”.
Poetul Mihai Eminescu îl aprecia pe domnul Alexandru-Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în ţările Dunării române”.
Un portret al domnului Cuza l-a făcut şi istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea «O istorie sinceră a poporului român», la pagina 218: „Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt”.
Poetul Vasile Alecsandri a scris pe placa mormântului:
„Văzându-te-am în pace suind scara măririi
Și în pace luând calea augustă a nemuririi,
O, scumpe amice, Domn mare, nume cu splendoare
Sădit pe miriade de limpezi izvoare,
O clipă apăruta-i în plaiul veșniciei,
Și veșnici mari fapte lăsat-ai României,
Nălțând din părăsire antica-i demnitate,
Prin magica unire și sacra libertate:
Ca norul plin de mană, ce trece și revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Și stând apoi departe, în urma lui privește,
Cum brazda se deschide și câmpul înflorește.
Așa și tu din ceruri, ai dulcea mângâiere,
Să vezi a Țării tale frumoasa reînviere,
Tu ai stârpit, cu sceptrul, unelte de robire,
Din suflete și câmpuri sămânța de șerbire,
Acum te odihnește gustând eterna pace,
În taina măiestoasă, a morții care tace,
Lăsând o lume întreagă la tine să gândească,
Și a ta legendă, Cuza, cu fală s-o rostească,
Sânt nume destinate, ca numele tău mare,
Să stea neclintit pe a timpului hotare
Și veșnic să răspândă o falnică lumină
Pe secolii ce în taină trecând li se închină”.
Cu trecerea timpului prestigiul lui Cuza a crescut, în ciuda faptului că marii moşieri, liberalii radicali şi vârfurile clerului bisericesc nu-i păstrau o amintire frumoasă. La cererea poporului, partidele de guvernământ au fost nevoite să atribuie denumirea Alexandru-Ioan Cuza unui număr de localităţi rurale, precum şi unor şcoli din judeţele Vaslui, Neamţ, Iaşi, Galaţi, Vrancea, Bacău, Prahova, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Galaţi, Ilfov, Botoşani, Constanţa, Chișinău, Kahul.
De asemenea, numele domnului Cuza și a principesei Elena Cuza au fost date unor străzi, bulevarde şi pieţe. Domnului, soţiei sale şi sfetnicilor apropiaţi le-au fost realizate monumente de for public (istorice) şi busturi, cum sunt cele din: Iaşi, realizat la 27 mai 1912, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Focşani, Râmnicu-Sărat, Huşi, Bârlad, Brăila, Cluj, Ploieşti, Floreşti și Gorgota (judeţul Prahova), Florența (Italia), Heidelberg (Germania), Chişinău (Moldova dintre Prut și Nistru), Gura Galbenă (Raionul Cimişlia – Moldova) și altele. Monumentelor din Moldova dintre Prut și Nistru, din Italia, Germania le datorăm dlui ing. Mircea Cosma, președintele Fundației Cultural-Istorice «Mihai Viteazul» din Ploiești.
Prin participarea unor personalități culturale s-au realizat muzee, cele mai bine dotate şi documentate fiind la Iaşi, Galaţi, Ruginoasa (judeţul Iaşi), Focşani și Craiova. Așteptăm și primăria municipiului Bârlad să-și onoreze promisiunile făcute de mai multe ori, în ultimii ani. Au fost scrise multe cărţi cu caracter istoric şi beletristic, au fost realizate compoziţii muzicale, picturi, lucrări grafice și s-au desfășurat numeroase sesiuni de comunicări științifice.
Toate înfăptuirile lui Alexandru Ioan Cuza în domniei de șapte ani, ne îndreptățesc să atragem atenția tuturor celor care cercetează evenemintele petrecute în cei șapte ani de domnie și îndeosebi profesorilor de istorie din școlile gimnaziale, liceale, colegiilor naționale și universități că Unirea Principatelor Române nu a fost mică, cum se exprimă unii dintre ei, în prezent.
Legenda țării
Cu prilejul aniversării datei nașteriilui Al. I. Cuza, 20 martie 1820, Nicolae Iorga spunea că dacă ar dori cineva „…să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă – Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa și că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul”. Cuza a fost preamărit de masele populare, figura lui intrând în creația folclorică, alături de a lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și alte personalități, menținându-se până în zilele noastre.
După căsătoria cu Elena Rosetti la conacul familiei Iordache Rosetti-Solescu, Alexandru Ioan Cuza mergea în localitate, la cârciuma lui Ioan Grigoruță, folosind hainele grăjdarului de la conac și asculta păsurile țăranilor. Tânărul Cuza a luat cunoștință de modul cum se încheiau învoielile agricole la conac. Se înapoia la conac, își relua uniforma și se adresa soacrei sale, Ecaterina Rosetti, rugând-o să fie mai bună și dreaptă cu țăranii din localitate.
După alegerea în calitate de Domn al Principatelor Unite și la București, în ziua de 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza s-a deplasat la București cu trăsura, bucurându-se de o frumoasă primire la trecerea prin localități. Când a ajuns în cartierul Munteni (Nord Tecuci) s-a oprit la cârciumă și i-a solicitat cârciumarului un rachiu. Acesta a primit lecția oferită de Cuza, mustrându-l că înșeală consumatorii și i-a fixat măsura corectă, devenită în timp – ocaua lui Cuza.
Adesea a umblat pe drumuri în straie schimbate, cercetând și pedepsind nedreptățile, ajutând și mângâind pe cei sărmani și năpăstuiți. Scriitorul Mihail Sadoveanu a scris că poporul întrupase în Alexandru Ioan Cuza dorințe de schimbări și de dreptate, devenind în ochii poporului umilit « un fel de principiu al binelui ».
Colonelul Florin Șperlea, redactorul Observatorului Militar nr 5 din 2025 șI exprimă îngrijorarea cu privire la modul cum este apreciată Unirea Principatelor Române din ianuarie 1859. Face appel la profesorii de istorie din toate instituțiile de învățământ pentru a trata acest moment din Istoria României. Această unire nu a fost mică, fiindcă s-au înfăptuit mari reforme pe drumul deschis de modernizarea statului român.
NOTE:
- Istoria militară a Poporului Român, volumul IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
- I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodă, In memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.
- Constantin C. Giurescu, Alexandru-Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973.
- Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Tipografia Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, Piața Scânteii nr.1 București, pag. 184-188, 211-235.
- Conf. Univ. dr. C. D. Iscru, Monstruoasa coaliţie şi detronarea domnului Unirii Românilor, Alexandru Ioan Cuza, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2000.
6. Daniel Siegfriedsohn, Ofiţerii care l-au arestat pe Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1866.
7. Col. (rz) Constantin Chiper, secretar al primăriei Dan Burghelea, secretar al școlii gimnaziale «Theodor Rosetti» Solești, Marcela Isac, bibliotecar Vera Tărâță, Monografia Comunei Solești, județul Vaslui, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
8. Marcela Isac, Istoria Școlii Solești 1868-1950, Editura PIM Iași, 2015.
9. Colonel Florin Șperlea, Cât de mică a fost ”Mica Unire”, articol publicat în Observatorul Militar nr. 5 din 5-11 februarie 2025.
Autor: col. (rtr.) Constantin Chiper
