1. Presa, ca entitate, a murit. Rolul jurnalistului, rolul fundamental, era acela de a fi în opoziție față de putere, oricare ar fi fost aceea. În prezent, nu mai avem decât o «Cântare a României» de rit nou, un cor de lăudători ai mărețului Conducător a căror unică preocupare e să apară în poză și să aducă osanale. Cu excepția unui singur post de televiziune și a câtorva jurnaliști independenți, 99% din „câinii de pază ai democrației” sunt perfect dresați și au devenit „câinii de pază ai puterii”.
2. Cultul personalității e deja pe cele mai înalte culmi încă din primele zile. Leul românesc devine sălbatică fiară valutară și sperie, falnic răgând, euro și dolarul. Elevii, brusc, sunt mult mai atenți la ore. Onestitatea cuprinde patria. Reformele pornesc direct cu viteza a patra și orice record de bunăstare și progres se anunță a fi în curând doborât. Pe plan extern, România e mai respectată ca oricând și lumile se pleacă în fața prestanței supremului lider.
3. E în sfârșit pace în țară. În sensul că TOATE aripile Sistemului au făcut, în sfârșit, pace. A fost nevoie. Decât să fi pierdut toate, mai bine a fost să se alieze toate. Acum, își pot împărți, algoritmic și la vedere, bucățile și bucatele. …De ce „la vedere”? Păi tocmai pentru că presa e „la revedere”. Ba mai mult decât atât, 99% din ”presă” s-a așezat deja la masă. Stimularea cultului personalității face bine la ten, umple cu abonament frigiderul, asigură bunăstarea „câinilor de pază”…
…Dar dincolo de toată această tristă mascaradă, există dictonul latin – „Memento mori”. Peste câteva zeci de ani, niciunul dintre cei care se fac acum preș sub papuc de președinte nu vor mai fi pe aici. Sigur, nici eu nu voi mai fi. Dar acolo unde voi fi, în spirit – îmi voi putea privi propriul chip fără să mă rușinez de mine. Căci n-am slăvit nicicând puterea și n-am urmărit niciodată propria-mi bunăstare pupând bocanci de „șef”…
Tot respectul meu pentru Oamenii care aleg să rămână Oameni! Doar pentru ei voi continua… Fie să FIM!
Autor: Liviu Plesoianu
