Realitatea posesiunii propagandistice nu mai este o speculație. Este o condiție de fapt, cu care, se pare, vom fi nevoiți să trăim de acum înainte. Cum vom face față? Cum ne vom ajusta, ca indivizi și ca societate, la acest fenomen care pare instalat adânc în structura societății contemporane tehnologizate?
Am ajuns să cunoaștem, din valurile succesive, cum se desfășoară scenariul: cineva apropiat – un membru al familiei, un coleg sau o cunoștință – este atins, apoi capturat de „virusul propagandistic”. Nu ne mai aparține. Urmează orbește meandrele zilnice ale liniei de propagandă, în timp ce agresivitatea și blocajul mental și emoțional devin dominante. Imun la informație, logică, bun-simț. Insultă, urăște, disprețuiește, este manipulat și activat, ațâțat conform liniei de la Centrală.
După fiecare val, sperăm că victima va fi învățat ceva din experiențele anterioare – fie că vorbim de Covid, Ucraina, extremism sau alte teme. Din păcate, odată „căzută”, se pare că nu există antidot. Probabilitatea ca persoana să fie posedată din nou la următorul val crește cu fiecare nou episod care o ia și o duce…
Și mai grav este faptul că realizăm o monstruozitate: nici noi nu suntem imuni. Cine poate spune cu certitudine când și cum nu vom deveni, și noi, posedați? Cine poate exclude că nu suntem chiar acum afectați – eu, cel care scrie, sau cititorul meu – locuiți de această molimă fără să ne dăm seama?
Nici colegii, nici cunoscuții noștri călăriți de propagandism și luați în frâie și mânați, nu par să înțeleagă ce spun și ce fac. Repetă mecanic: „Rușii mai au muniție și alimente pentru trei zile, apoi ne atacă și pe noi”. „Două săptămâni în casă, ca să aplatizăm curba”. „Antieuropenii ne vor scoate din NATO”. Poate că și noi avem propria noastră mantră dezaxată – și nici măcar nu o recunoaștem ca atare…
Rămâne întrebarea-cheie: Ce-i de făcut? Cum răspundem ca indivizi și societate la această nouă realitate recurentă și ubicuă? Cum gestionăm acest fenomen?
Iată cum formulează și abordează Robert Silverberg această problemă în nuvela «Pasagerii» (Passengers), publicată în 1968 și distinsă cu prestigiosul premiu Nebula în 1969 – una dintre cele mai reprezentative lucrări ale autorului, combinând în stilul său inconfundabil science-fiction-ul speculativ cu întrebări filozofice profunde.
Robert Solverberg: «Pasagerii»
Acțiunea se desfășoară într-un viitor apropiat, în care lumea noastră, Pământul, este invadat de entități intangibile, cunoscute doar ca „Pasagerii”. Aceste entități nu au formă fizică vizibilă și nu interacționează direct cu oamenii, ci posedă corpurile acestora în mod aleatoriu și temporar, folosindu-le ca „vehicule” pentru a experimenta senzații și plăceri umane.
Silverberg (prin vocea naratorului) nu speculează dacă entitățile sunt demonice, extraterestre sau transumane. Pur și simplu notează apariția lor și realitatea coexistenței cu specia umană.
Brusc, în plină zi sau noapte, nu-ți mai aparții. Ești preluat de entitate…
Procesul de călărire – sau posesiune – este imprevizibil, iar victimele, numite „gazde”, nu au control asupra acțiunilor lor în timpul posesiei. Mai mult, după ce „Pasagerul” părăsește corpul, gazda își pierde aproape toate amintirile legate de ceea ce a făcut în acea perioadă, rămânând doar cu fragmente vagi și cu un sentiment tulburător de alienare.
Societatea este dominată de o stare de neliniște difuză, pentru că fiecare știe că nimeni nu este cu adevărat imun. Oricine poate deveni, la un moment dat, o gazdă. Oricine poate fi „locuit” temporar. Autonomia personală poate fi suspendată fără preaviz, iar revenirea la sine este incertă, uneori incompletă.
Povestirea este narată la persoana întâi de protagonist, un bărbat de 40 de ani care trăiește în New York. Este un om obișnuit, marcat de experiențele repetate de posesie, care îi lasă sentimente de frustrare și neputință. Într-o seară, după ce își revine dintr-o posesie recentă, întâlnește o femeie într-un bar. Cei doi au o interacțiune intensă, dar el bănuiește că și ea fusese posedată recent.
Mai mult, începe să reconstituie, din informațiile disponibile, un detaliu neliniștitor: probabil au fost împreună chiar în perioada de posesie. Fizic s-au cunoscut inainte de a se cunoaste sufleteste sau psihic.
Această întâlnire devine o obsesie. El încearcă să o recontacteze, să înțeleagă ce s-a întâmplat, să recupereze sensul unei experiențe trăite dincolo de sine, să înțeleagă ce se întâmplă și mai ales dacă și cum s-ar putea construi o relație între ei, în stare de normalitate, de neposedați…
Mă opresc aici – nu se cade să dezvălui desfășurarea… Dar nota filozofică excepțională devine deja clară cititorului…
Să revenim la problema noastră:
Important pentru discuția noastră este să ne întrebăm ce face, de fapt, societatea – ce fac oamenii – odată confruntați cu această realitate neliniștitoare a „posedării”? Cum răspund ei? Care este reacția colectivă la fenomenul posesiunii, la călăreți sau pasageri?
Și aici, răspunsul lui Silverberg este uluitor prin simplitate și, totodată, prin profunzimea lui tacită: Societatea nu face nimic.
Nu reacționează în mod direct. Nu instituie mecanisme de apărare. Nu sancționează, nu problematizează, nu reflectează public la fenomen. În loc să combată frontal această formă de alienare intermitentă, societatea dezvoltă un cod nescris de conduită. Un soi de contract tacit între cei „atinși” și cei încă neatinși.
Astfel, cei care au fost recent posedați nu sunt judecați pentru comportamentul lor din timpul crizei. Sunt tratați cu o tăcere binevoitoare, cu o politețe calculată, ca și cum ar fi traversat o boală sau o suferință psihică temporară. Se trece cu vederea. Se „uită”.
În același timp, ceilalți evită cu grijă să discute despre astfel de episoade. Este un tabu. Se evită întrebările, rememorările, orice analiză. Totul pentru a nu reactiva trauma, a nu rupe iluzia de normalitate care ține firul social unit. Această adaptare colectivă este, în fond, un mecanism de apărare. Dar unul care nu vindecă, ci doar ascunde. Sub această tăcere, sub acest acord tacit, se adună o anxietate latentă.
Prin urmare, societatea merge înainte nu prin rezolvare, ci prin suprimare. Prin negare blândă și ritualuri ale uitării. Iar această „adaptare” poate părea matură și pașnică, dar în esență, ea exprimă o resemnare colectivă: nu mai credem că putem învinge fenomenul, așa că alegem să-l îngropăm în uitare, să-l absorbim ca parte a normalului.
Dar cât de sustenabilă este această strategie? Cât timp poate o societate să ignore conștient episoade de alienare în masă, fără să degradeze însăși fibra morală și cognitivă a ordinii sociale? Poate că tocmai aici începe discuția reală.
Așadar, data viitoare când ne întâlnim față către față cu unul dintre colegii, prietenii, apropiații, rudele care până ieri ne făceau „albie de porci” si ne doreau anularea si aneantizarea, în vâltoarea posesiunii propagandistice pentru o cauză nobilă dictată prin mii de canale media, de la Centru, să ne aducem aminte de Pasagerii lui Silverberg. Și să lăsăm ochii în jos… Să zâmbim stânjeniți și să vorbim despre vreme…
Ce am putea face?! Există altă soluție?! Mi-e tare teamă că intuiția lui Silverberg a fost prea dură și prea umilitoare pentru noi – atât de exactă, atat de umană…
Autor: Paul Dragoș Aligica
