Trăim într-o societate în care libertatea de exprimare e, paradoxal, garantată doar dacă empatizezi „corect”.
Dacă simți durere pentru toți civilii morți în războaie, nu ești „aliniat”. Dacă îți permiți să nu plângi selectiv, ești suspect.
Dar poate tocmai pentru că nu fac parte din niciun partid, din nicio structură de stat, am privilegiul de a spune clar: îmi pasă de toți oamenii care mor nevinovați. Fără distincții.
Nu cred în ierarhii ale durerii dictate de parteneriate strategice. Nu-mi voi educa empatia după harta geopolitică. Nu pot să simt mai mult sau mai puțin în funcție de cine e „aliatul” și cine e „inamicul” țării în care m-am născut.
Pentru mine, o mamă care își ține copilul mort în brațe are aceeași durere – indiferent că se numește Miriam, Fatima sau Natalia.
Nu alegem unde ne naștem. Nu alegem ce limbă vorbim la 3 ani sau ce rugăciune ni se pune pe buze la 5. Dar, aparent, unii dintre noi mor pentru asta.
Și mai grav este că am ajuns să trăim într-o lume în care unora li se recunoaște oficial dreptul de a ataca oricând, oricum și oricât, iar altora li se atribuie doar obligația de a muri în liniște.
Unora li se permite să se apere, altora nu li se permite nici măcar să strige.
De parcă ar exista popoare superioare, născute cu drept de glonț, și popoare inferioare, condamnate la tăcere și resemnare.
Nu mă voi alinia niciunei propagande care cere să suferi „selectiv”. Refuz să-mi pierd umanitatea. Refuz să-mi pierd rațiunea.
Cei care mor în războaie sunt victimele jocurilor murdare ale marilor puteri. Sunt monede de schimb. Sunt „pagube colaterale” în limbajul rece al celor care privesc lumea de sus, de pe hărți. Dar jos, pe pământ, e sânge.
Atât timp cât mai putem simți empatie pentru toți, încă nu ne-au câștigat de tot. Încă mai suntem vii. Încă mai suntem umani.
Încearcă să fii om. Până la capăt. Să simți pentru toți.
Să suferi pentru fiecare civil căzut. Fără steag. Fără etichetă. Și fără ordin.
Autor: Cristina Isabela Lăpădătoni
