„Rusaliile negre”, deportarea în Bărăgan
În noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 s-a dat startul unuia din cele mai dure proiecte de epurare socială pe care l-a inventat regimul comunist internaționalist. Peste 44.000 de oameni, bărbați, femei, bătrâni și copii, fără deosebire, au fost siliți atunci să-și părăsească gospodăriile din Banat sau Mehedinți și să îndure vitregia exilului în deșertul de stepă al Bărăganului.
În acea noapte, care a rămas în memoria bănățenilor și nu numai drept „Rusaliile negre”, 12.791 de familii din 3 județe ale României (Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți), însumând 40.230 de persoane, au fost îmbarcate în 2.656 de vagoane de tren și 6.211 de autocamioane cu destinația Bărăgan.
Unul din pretextele uneia din cele mai mari drame ale satului românesc a fost legat de asigurarea securității la granița cu Iugoslavia, în contextul inflamării relațiilor dintre regimul stalinist din România și cel comunist condus de mareșalul Tito.
Cetățenii supuși deportărilor erau cuprinși în trei mari grupe. În prima categorie intrau funcționari epurați, militari deblocați, liber-profesioniști.
A doua categorie, cea mai numeroasă, era constituită din cetățeni originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, din cetățeni de origine macedoneană, chiaburi, cârciumari, foști industriași sau moșieri.
Din cea de-a treia grupă făceau parte cei care avuseseră la activ o condamnare pentru o infracțiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei sau pentru o infracțiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.
În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.
După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale” pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești.
Conform revistei Historia, în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deținuții politici „recalcitranți” care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă”. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.
„Vedeţi uşa asta aicea? Or intrat ca barbarii peste noi un ofiţer, un civil şi un militar cu o armă în mână, o baionetă şi or spus. Eu eram aici, în cameră, 14 ani aveam. Maică-mea, taică-meu tot aici erau, şi bunicii, în camera din faţă. Deci cinci persoane. Şi or spus să ne pregătim, până la zi să fim gata, să mergem la gară, că o să fim strămutaţi din localitate. O să avem voie să luăm un cal, o vacă, şi ce putem lua din gospodărie într-o căruţă. Şi am plecat la gară”, povestea Vasile Docea, în 2016, într-unul dintre interviurile luate de cercetătoarea Smaranda Vultur, supravieţuitorilor deportărilor în Bărăgan.
Chiar dacă dramele deportării au fost trăite individual de către cei peste 40.000 de oameni ajunşi în pustiul Bărăganului, elementele de bază ale tragediei sunt aceleaşi: militarul cu arma în mână, tonul răstit prin care oamenii erau anunţaţi de întorsătura pe care le-o lua destinul, teama, confuzia, bunurile strânse în grabă şi aruncate în căruţe, drumul forţat până la cea mai apropiată gară. „N-ai putut să nu te duci”, conchidea Vasile Docea.
„Acolo am fost aşteptaţi de forţe militare, de căruţe, de oamenii de-acolo, care, de la gara de unde ne-am dat jos, ne-or luat, ne-or încărcat şi ne-or dus la vreo 7-8 km, la marginea unei ferme. Şi-am fost aruncaţi, vrând-nevrând, jos, în câmp liber, bătut un păruşel unde-or scris numărul şi aici e locu’! Am mai gângăvit noi: ‘Păi, cum aici, că vine ploaie, că vine vreme urîtă…’. ‘Nu! Aici vi-i locu!’. Am cedat, am rămas şi am stat acolo luni de zile… şi-am acceptat. ‘Oare chiar aici să fie locul nostru?’”, îşi aminteşte momentul sosirii în Bărăgan, Elena Vlădescu, supravieţuitoare a deportărilor care, în 1951, avea 19 ani.
Cu începutul încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar izbucnit deplin începând cu 1948, conflictul dintre Iosip Broz Tito şi Stalin, a cărui poziţie va fi urmată cu conştinciozitate de România lui Gheorghiu Dej, va fi utilizat drept pretext pentru deportarea populaţiei din zona graniţiei cu Iugoslavia. În martie 1951, lucurile erau deja puse în mişcare la nivel central, fiind adoptate deciziile şi directivele care permiteau mutarea populaţiilor considerate periculoase de către regimul comunist în alte zone decât cele în care se aflau. Ţintele din Banat erau clare: chiaburii şi titoiştii. Totuşi, se va dovedi repede că cele două categorii pot avea graniţe incerte, fiind aruncată cu uşurinţă acuzaţia de titoism ori eticheta de chiabur asupra tuturor celor care se opuneau dintr-un motiv sau altul procesului de colectivizare care prindea avânt în România.
Acuzaţiile care au dus îa înscrierea celor deportaţi pe liste au curs nestingherite de realitate: de la legionarism şi colaboraţionism cu armata germană, la simple prezenţe în dosarele Securităţii pentru fapte banale, de la carnete de partid interbelice la ţărănişti ori liberali şi până la, în unele cazuri, supărări personale ale celor care au întocmit listele.
„Nu era niciun drum făcut. Nu uitam aşa, un pom n-am văzut, o fântănă n-am văzut, nimic, nimic! Acolo noaptea dormeam, dimineaţa eram toţi murdari pe faţă de gongi, se punea mizerie. Am întins câte o pătură pe jos, nimic, nimic n-aveam, pat sau ceva. Copiii, săracii, i-am pus acolo, cum am putut. Şi-au trecut aşa zile, săptămâni. Până au început basarabenii, ei au fost cei dintâi. Ziceau ei: ‘Noi am mai trăit clipe din astea, ştim cum să procedăm. Trebuie să facem o groapă măcar în pământ, altfel nu putem să ne apărăm de ploi şi de vremea rea, şi s-o acoperim cumva’. Şi-am început şi noi să săpăm bordei, cum au zis ei!, povestea Ana Babeţi, într-un interviu publicat în volumul «Istoria trăită, istoria povestită».
„Ei, când am venit, ne-au privit oarecum cu suspiciune, fiindcă capii comunei îi informaseră de venirea noastră, dar le spuseseră că suntem oameni periculoşi, venim din zona Iugoslavei, în paranteză spus, a călăului Tito. Dar după ce am ajuns acolo şi am început să lucrăm împreună cu locuitorii din satele vecine, ei şi-au dat seama că nu suntem aşa de periculoşi şi suntem şi noi oameni ca toţi ceilalţi, necăjiţi, luaţi din cuibul lor şi duşi, aşa cum ne-au dus în mijlocul câmpului”, îşi amintea Elena Vlădescu.
Eliberările au început în 1955, iar în anul următor deja o parte semnificativă a celor care înduraseră perioada Bărăganului fie se întorceau acasă, fie începeau să-şi construiască iarăşi o viaţă în alte zone ale ţării. Cei care au revenit în casele din care fuseseră izgoniţi le-au găsit prădate. Lipseau şi cele mai mici lucruri: „Totuşi, uite, ne-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat şi de-acolo. (…) Ne-am pierdut lucrurile, ne-am pierdut din casă tot. Goală, până şi clanţele au fost luate. Au jefuit, au tras toţi care cum au putut! Şi mobilă, şi lucruri. (…) Şi ce-am auzit că este în sat pe la unii şi alţii n-au venit să ni le dea, dar nici nu ne-am mai dus! Şi ce-am cerut…a spus că nu, că este al meu şi nu pot să vi-l dau”, îşi amintea Ana Babeţi momentul reîntoarcerii în sat.