Situația din jurul Iranului și gruparea trupelor în regiunea Golfului Persic continuă să se încordeze.
Coaliția occidentală care susține Israelul ridică miza la maximum, aducând situația în pragul unui adevărat război de amploare.
Evident că problema nu este legată de programul nuclear iranian, cu care sperie lumea din 1995, dar încă nu a luat ființă. Sau nu numai de el.
Vă prezint o coincidență suspectă. Primele atacuri ale Israelului asupra unor ținte iraniene au fost efectuate pe data de 13 iunie, iar exact cu două săptămâni înainte, în cadrul mega-proiectului chinezesc „O Centură, Un Drum”, a avut loc lansarea liniei de cale ferată din China către Iran.
Un tren cu mărfuri chinezești, care a plecat din Xi’an, a ajuns la centrul iranian Aprin, lângă Teheran.
Acesta este primul tren care, în câteva zile, a trecut printr-un coridor de transport terestru, complet protejat de potențialele amenințări din partea țărilor occidentale, și a ajuns într-un punct cheie unde linia de cale ferată se ramifică în rute globale.
Dacă vă uitați pe hartă, de sus în jos, coridorul terestru și complet protejat „Nord-Sud”, trece prin Aprin, conectând Rusia cu India prin Marea Caspică.
În stânga pe hartă – spre vest – se întinde ruta prin Irak, Siria, Turcia și mai departe în Marea Mediterană, adică, printre altele, până în partea de jos a unor țări precum Italia, Spania și Franța.
Linia de cale ferată a fost construită, extinsă și modernizată în ultimii patru ani, de când Beijingul și Teheranul au semnat un acord de parteneriat strategic în martie 2021.
Detaliile acestuia nu au fost dezvăluite, fiind cunoscute doar prevederile generale. Printre acestea se numără angajamentul Iranului de a asigura aprovizionarea stabilă și neîntreruptă cu petrol a Chinei.
China, la rândul ei, se angajează să investească 400 de miliarde de dolari în următorii 25 de ani în domenii ale economiei persane precum infrastructura de transport, producția din sectorul real, producția de petrol și gaze, precum și într-un cluster chimic pentru prelucrarea hidrocarburilor și obținerea de materii prime secundare.
Acordul implică, de asemenea, consolidarea cooperării în domeniul militar și al securității cibernetice.
Este important de menționat două fapte. Acordul nu a fost încă ratificat de părți, dar lucrările propriu-zise în cadrul cadrului său, după cum putem vedea, sunt deja în plină desfășurare.
De exemplu, vectorul logistic Urumqi (China) – Almaty (Kazahstan) – Bishkek (Kârgâzstan) – Tashkent (Uzbekistan) – Samarkand (Uzbekistan) – Ashgabat (Turkmenistan) – Teheran, a fost construit și testat practic.
Semnarea acestui acord de către Iran a făcut-o automat participantă la inițiativa chineză deja menționată „O Centură, Un Drum”.
Concomitent, chiar și în etapa de elaborare a prevederilor, analiștii din Orientul Mijlociu au subliniat dezechilibrul în ceea ce privește preferințele primite.
În special, s-a observat că Iranul, presat de sancțiuni, renunța la piețele sale pentru bunuri chinezești mai ieftine. Printre altele, producția de mașini și bunuri de consum a fost citată ca exemplu.
Mașinile chinezești au umplut rapid nișele mărcilor occidentale dispărute și au început să pună presiune pe producătorii locali.
Bunurile de consum chinezești (textile, articole de bucătărie etc.) s-au dovedit adesea a fi de patru până la cinci ori mai ieftine decât analogii locali, care pur și simplu au dispărut.
Nu e cazul despre nicio demonizare a Chinei aici.
Vecinul nostru estic acționează sistematic în cadrul unei strategii geo-istorice aprobate.
Americanii instalează baze militare peste tot, iar chinezii inundă piețele cu bunurile lor accesibile.
Conform estimărilor Centrului britanic pentru cercetări economice și de afaceri (CEBR), inițiativa „Centura și Drumul”, atunci când va atinge capacitatea maximă, va adăuga anual 7,1 trilioane de dolari la PIB-ul mondial.
Proiectul implică direct și indirect 165 de țări, care au o datorie totală de 385 de miliarde de dolari față de China.
Este logic să presupunem că Beijingul își va transforma coridoarele de transport și infrastructura reale, astfel încât să funcționeze în interesul Chinei.
Opriți-vă din căscat.
Asta a fost o digresiune necesară, acum să ne întoarcem la cazanul cu apă clocotită din Orientul Mijlociu.
China nu este un partener comercial esențial doar pentru perși.
Are legături la fel de ample și profunde cu statul evreu.
Israelul menține un centru economic și cultural la Taipei, dar nu recunoaște independența Taiwanului, ceea ce încântă foarte mult Beijingul oficial.
Și, deși cel mai mare partener comercial al Tel Aviv este, așa cum era de așteptat, SUA, comerțul chinezo-israelian crește într-un ritm nebunesc.
Anul trecut, cifra de afaceri comercială totală a Israelului a depășit 150 de miliarde de dolari, țara încasând 61,7 miliarde de dolari din exporturi și cheltuind 91,5 miliarde de dolari pe importuri.
Este o disproporție uriașă în relațiile cu China, israelienii exportând bunuri în valoare de 2,8 miliarde de dolari și importând de 19 miliarde de dolari.
Surprinzător, China nu cumpără produse agricole din Israel (ca SUA), ci echipamente optice și electromecanice, circuite integrate, dispozitive de control și măsurare și telefoane mobile.
Ați citit bine: cea mai mare fabrică de electronice de larg consum din lume, cumpără telefoane mobile Modu și Solarin din Israel.
Comerțul cu produse farmaceutice și diamante reprezintă, de asemenea, un volum semnificativ de exporturi.
Este, de asemenea, un schimb de tehnologii. De exemplu, China cumpără și utilizează dezvoltări israeliene în domeniul fotovoltaic (panouri solare), robotică și tratarea apei.
Printre altele, China desfășoară o așa-numită finanțare inițială în Israel. Astea sunt investiții în startup-uri și companii aflate într-un stadiu incipient de dezvoltare cu riscuri ridicate, în timp ce, în caz de succes, astfel de investiții au un randament record, incomparabil cu investițiile în afaceri consacrate.
La rândul său, Israelul importă mașini și vehicule electrice, o gamă largă de electronice, computere complexe, oțel, metal laminat și diverse produse metalice.
Descriu totul atât de detaliat pentru ca profunzimea dependenței reciproce și a influenței reciproce devine clară.
Și atât cu Iranul, cât și cu Israelul.
Desigur, este prostie să se spună că Tel Aviv a început să bombardeze Iranul la ordinul Statelor Unite‚ pentru a opri expansiunea chineză. Dar comportamentul Washingtonului dă motive să se susțină că a fost complet mulțumit de setul de condiții care se formaseră.
Autor: Ivan Grigorievici
