E o secvență perfectă pentru timpurile noastre: un CEO, un concert Coldplay și o cameră indiscretă care face mai multă dreptate morală decât un consiliu de administrație. Andy Byron, conducătorul companiei Astronomer, este surprins în plină dezordine sentimentală. Alături de șefa HR, într-un gest prea intim pentru un concert și prea penibil pentru o căsnicie.
Camerele transmit. Publicul râde. Chris Martin face o glumă. Și, din acel moment, imaginea CEO-ului se transformă dintr-un portret corporatist în meme-ul lunii.
Apoi vine comunicatul sau mai exact o bucată de text care ar fi trebuit să fie falsă, dar e atât de credibil în prostia lui, încât toată lumea îl crede. Byron nu neagă, nu explică. În schimb, acuză Coldplay. Pentru „invadarea intimității”. Pentru „spectacularizarea emoției”. Pentru că, nu-i așa, ce poate fi mai rușinos decât să fii prins în faptă, dacă nu să dai vina pe trupa care cântă în fundal?
E exact logica unui om care a condus echipe cu discursuri despre etică, transparență și „valori comune”, dar care își sprijină mâna pe coapsa șefei de HR în văzul a 60.000 de oameni.
Byron, se pare, nu s-a sinchisit să-și ceară scuze. Nu față de public. Nici față de echipă. Probabil nici față de familie.
Într-o lume în care sinceritatea e o vulnerabilitate de exploatat, e mai ușor să spui că Coldplay te-a trădat. Bine, acum ține de gusturi, dar dacă mă vedeți la concert Coldplay, să știți că am Alzheimer și demență! Adică, totuși, Coldplay? Acea trupă de nemuzică?
Și încă o chestie, „kiss cam-ul” a fost, în acest caz, o oglindă nemiloasă. Nu doar pentru un bărbat. Ci pentru cultura asta corporatistă în care discursul despre „integritate” e gol, iar postările de pe LinkedIn sunt un exercițiu de autosatisfacție narcisică. Adică laba ursului de pe Făgăraș e mai sinceră!
Autor: Narcis Drejan
