Voi, ăştia cu „s-a încheiat o epocă”, mai respiraţi, mă.
Nu s-a încheiat nimic, dimpotrivă. Construcţia statală iliesciană e la apogeul ei. Capitalismul de cumetrie e la apogeul lui. Socialismul de caviar şi liberalismul de ciungă sînt la apogeul lor, sufocînd România.
Moştenirea lui Ion Iliescu este un stat metastazat, viermănos, anomic, chiaun şi cinic. Tot ceea ce înghiţim şi respirăm azi este rodul seminţelor putrede plantate de Iliescu şi cei din jurul lui în urmă cu 35 de ani. Lucram în SPP cînd am aflat care sînt sumele plătite de oamenii de afaceri şi oamenii politici celor de la Cotroceni şi din SPP ca să poată intra la Iliescu pentru 5 minute. Iar el ştia şi se făcea că nu vede. Aşa cum s-a făcut că nu vede nimic din ceea ce in anii ’90 şi 2000 a infectat statul român, din unica dorinţă de a se menţine la putere. Puterea, asta a fost raţiunea vieţii lui, şi pentru asta a făcut toate compromisurile posibile. Compromiţînd astfel însuşi viitorul României.
Şi terminaţi şi voi, ăştia cu „a făcut şi lucruri bune”. Toate realizările atribuite acum lui sînt, în fapt, rodul eforturilor unor oameni din sistem, mulţi dintre ei prea puţin cunoscuţi sau deloc cunoscuţi publicului larg. Unicul merit al lui Ion Iliescu este că a existat la momentul loviluţiei. Fără un Ion Iliescu suit de Securitate în fruntea ţării în acei ani fierbinţi, poate că situaţia în ţară ar fi fost mult mai gravă. Iliescu a adus atunci un oarece echilibru, însă în acelaşi timp sub mantia lui au înflorit tot atunci parveniţii, corupţii, sinecuriştii, securiştii şi, în general, toate tîrătoarele care au infestat apoi ţara până la un nivel imposibil astăzi de curăţat.
Pentru faptul că a fost primul preşedinte ales al ţării, am tot respectul. Dar pentru mizeria lăsată moştenire, pentru modul în care a acceptat să fie înscăunat prin cea mai sîngeroasă loviluţie dintre revoluţiile anticomuniste şi pentru modul în care a participat la asasinarea înaintaşului lui în zi de Crăciun, nu.
Nu s-a încheiat o epocă. O trăim din plin.
