Doi buni prieteni: Octavian Goga și Aurel Vlaicu, 27 august 1911, la Blaj

Cel mai probabil această fotografie, în care apare și Vlaicu, a fost realizată în ziua de 27 august 1911 la Blaj, cînd aici se desfăşurau Serbările Jubiliare ale Asociaţiunii ASTRA – 50 de ani de la înfiinţare – şi unde Octavian Goga – cel mai bun prieten al său – îşi împărtăşea bucuria că Vlaicu „…are de gînd să încerce la Blaj noul său aparat monoplan, pe care l-a terminat acum”.

Serbările de aici s-au transformat ad-hoc într-o uriaşă manifestare naţională. Au fost prezenţi, printre alţii: N. Iorga, I. G. Duca, George Coşbuc, Octavian Goga, St. O. Iosif, I. L. Caragiale, iar dintre prelaţi îl amintim pe episcopul de Caransebeş – Miron Cristea – viitorul şi primul patriarh al României.

Cităm din presa vremii: „Alături de triumful şi de serbarea jubiliară a celei mai înalte instituţii culturale a noastre, vine biruitorul văzduhului, cel dintîi aviator român, să planeze în regiuni înalte, încununînd cu o coroană de învingere năzuinţele noastre culturale”.

Ziarul «Tribuna» din Arad scria: „după coborîre însufleţirea a luat proporţii nemaipomenite. Arhiereii l-au îmbrăţişat rînd pe rînd pe Vlaicu, iar poporul l-a purtat pe braţe, pe el şi pe părinţii lui”. Lumea extaziată, privind această minune, stătea nemişcată, plină de emoţie, pentru ca apoi, electrizată, să izbucnească în aclamaţii entuziaste, care acopereau vîjîitul elicelor şi zgomotul motorului. Pălăriile şi batistele fluturau în aer, unii plîngeau de emoţie şi poate de teamă pentru Vlaicu. Era primul zbor în Ardeal cu un aparat cu motor, proiectat, construit şi pilotat de un român, şi aceasta la Blaj.

Singur, Caragiale lăcrima: „Plîng pentru că simţesc că acest geniu al nostru va trebui să moară, ca gloria ce o revarsă asupra neamului românesc să fie desăvîrşită”. Şi Caragiale i-a dăruit aviatorului fotografia sa cu dedicaţia: „Traiască Vlaicu! Şi sus, tot mai sus! 1911, Caragiale” (fotografia se păstrează în muzeul memorial Aurel Vlaicu). Tot atunci, Caragiale l-a îmbrăţişat pe Vlaicu şi i-a zis: „Eşti cel mai mare geniu al poporului nostru, băiete. Să trăieşti. Avem şi noi cu cine să ne mîndrim!”. Ochii lui Vlaicu s-au umplut de lacrimi.

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări temerare de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord. Marele pionier al aviației românești este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Aurel Vlaicu descris de Octavian Goga:

„Vlaicu a fost toată viața lui un izolat, cum rar se întâlnesc. În vremea când făurea șuruburile lui migăloase, viața, firește, cu toate valurile ei curgea alăturea de dânsul. El nu-i vedea aspectele multicolore, încrucișarea de pasiuni, care se agitau în umbră. Nu cunoștea rețeaua de convenții și îndatoriri, care îndrumă pe trecătorii din jurul lui. Nici nu putea să vadă, până în clipa în care s’au închis pe veci ochii aceia strălucitori, au fost ațintiți spre cer…

Dacă vreai să-l înțelegi trebuia să-l vezi în atelier. Acolo eră la el acasă. In mijlocul mașinilor, în murmurul monștrilor de oțel, se strecură silueta lui svelte în bluză albastră de uvrier și-o vedeai răsărind sprinten la toate colțurile. Cercetă mersul roților, atingea căngile în căderea lor ritmică, împărțea ordine. Pupilele nestîmpărate îi străluceau ca doi licurici și toată figura lui primea o lumină nouă. Simțeai par’că plutind împrejur ceva din voința creatoare, un văl diafan împletit din lumini și umbre, ceva din misterul geniului în luptă cu materia. Când apăsă un resort și se opreau toate alergările, el mai rămânea o clipă cu privirea înfiptă în pădurea de sirme. Zâmbea, apoi se apropia de mașină, îi netezea grumazul de metal cu intimitate, îi spunea glume și-i vorbea ca unei ființe vii…
Intr’un târziu se întorcea spre noi și continuă râzând:
Am visat-o azi noapte pe asta mică. Făcea prostii, se suia pe perete drept în sus… Acum se poartă bine…
Şi-apoi încrețind fruntea ușor: «Mașina e mai de omenie ca omul. Mașina nu minte. Ascultă și primește porunca. Eu în oameni m’am înșelat, în mașini niciodată…»
Bietul Vlaicu, ce dezmințire grozavă i-a gătit soarta…
Scos din atelier și pus în largul vieții, el, care cunoștea toate legile mecanicei, rămânea buimăcit și pierdea busola. Avea par’că ceva din stângăcia păsărilor cu aripile tăiate. Privea mirat împrejur, căuta un sprijin. Se simțea strein. Vedea în fața lui o lume nouă, cu care el n’a avut aface niciodată. Se poticnea la tot pasul. Auzea lozince neînțelese, vedea patimi nepătrunse, fețe luminate de dorințe neștiute. Tot ce mișuna împrejur, întreg caleidoscopul pistriţ de pe calea Victoriei i se părea un bâlci bizar, plin de ciudățenii și șiretlicuri. Mergea înainte târât ca de-o undă, distrat, încurcat în socoteli, prinzând câte-o frântură de frază aruncată, zâmbind deopotrivă tuturor care îl trăgeau de mânecă. In dibuirea asta prin haos da greș de multe ori, nesocotea o mulțime de prejudecăți, schimba oamenii, nu potrivea vorbele. Toate câte vedea în drum își amestecau conturile și se grămădeau într’un val inform schimbat la tot pasul de capriciul clipei.
Seara când venea la restaurant mișcă din umeri…
– M-am întâlnit cu Popescu… Zice că nu-i bună firma Gnom, e mai bună Anzani… Ce prostie… i-am spus…
– Ce?
– I-am spus, d-ta ești liberal cam tachist…
Așa vorbea uneori… Cei din jur rămâneau încurcați, când auzeau ce spune. Ii vedeai strângând din umeri, zâmbind și dumirindu-se că omul ăsta habar n’are ce vorbește.
Ei nu-și dau seama, că pentru Vlaicu, cuvintele, acest fluid elastic, nu avea nici o semnificare deosebită. Obișnuit să-și toarne gândurile într’o formă materială, în metal sau în lemn, vorba lui venea ca un joc capricios, pornită câteodată numai de dragul sunetului…
– Eu, spunea de-atâtea ori, nu știu să vorbesc. Nici n’am mai mult de patru sute de cuvinte. Le învârtesc așa… Când au venit dela Marconi să mă întrebe de aeroplan, eu le-am spus: eu nu pot vorbi. Chemați pe Lupu să vorbească el. Mie să-mi dați o tablă și o cretă și când isprăvește el, arăt eu…
Cu toate aceste, tovărășia pe care o caută mai mult era a scriitorilor. Între ei se vedea mai iubit, mai înțeles. ÎI fermeca melodia frazei când venea limpede cu proecţiuni de lumină. Atunci asculta cu buzele strânse și nu-i scapă nimic. Tăcea și la urmă pleca fruntea covârșit de admirație:
– Cum știți voiu spune tot ce vreți.
De multe ori se întâmplă, când eram împreună cu Chendi și Iosif, unii dintre cei mai buni, din puținii lui prieteni, se întâmplă de unul arunca vorba:
– De ce stai pe gânduri, Vlaicule? Vorbește și tu!…
Vlaicu clipea din gene. Avea un zâmbet de copil biruit.
– Eu nu pot ca voi…
Şi-apoi după câteva clipe de tăcere, scoțând din buzunarul vestei un șurub, ni l-a pus pe masă…
– Iacă, o silabă din gândurile mele.
Cu firea lui particulară nu mulţi l-au înțeles. Lumea îl admira, puținii lui prieteni îl îmbrățișau cu multă dragoste, dar judecata tranșantă a spiritelor mediocre, nu l-a pătruns niciodată. Vedeau în el doar abilitatea obișnuită astăzi a omului pasăre, un pilot ca atâția alții.”

„Acum Vlaicu nu mai este. L-a fulgerat visul nostru al tuturora, în care s’au muiat și aripile lui: să treacă munții, să dărâme în conștiința milioanelor stavila care ne desparte. Astfel capătă și moartea lui un înțeles simbolic, o putere magică care robește sufletele.
Vlaicu e primul sol al unui vis milenar, întâiul soldat căzut pe câmpul de bătaie, cel dintîiu sânge vărsat pentru trecerea Carpaților. Ca un post de avangardă al unei oștiri care așteaptă ordinul de plecare, el moare prevestind izbânda. Moartea lui zguduie toate fibrele simțirii românești. Toți îl plâng, toți aleargă să-l mai vadă, să-i arunce o floare pe mormânt. Prin inimi trece fiorul cu care se anunță marile premeniri ale unui neam. Simțim cu toții măreția clipei: avem întâiul mort al unei idei, îi așteptăm pe ceilalți…
Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu.
Pasărea lui nu și-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriașe pasăre albastră a credinței românești. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu este întâiul popas al unei idei în triumf.
…

O după amiază tristă de toamnă e acum. Afară șuieră vintul și pe fereastra deschisă văd cum în razele de soare ale apusului obosit, tremură frunze galbene desprinse din castani. Frunze veștede, visuri spulberate, vieți coborâte în țarină…
Îmi trec prin minte toți câți s’au dus de curând, zburători cu aripile frânte… Iosif, Chendi, Vlaicu… Dorm acum cu toții… E atât de chinuitoare clipa în care înțelegi, că dacă vrei să mai întâlnești prieteni trebuie să te duci în țintirim…
Întors cândva la București, n’am să-i mai văd în gara de Nord, așteptându-mă cu glume și cântece.
Am să privesc împrejur zadarnic și-o să stau uluit, când are să mă întrebe birjarul:
– Unde să vă duc?
– Du-mă la Bellu!..” Scria Octavian Goga la Paris, în Septembrie 1913.