21 septembrie 1788, „Bătălia de la Caransebeș”, cea mai stupidă bătălie din istorie

„Bătălia de la Caransebeș”,din anul 1788, poate fi considerată, pe bună dreptate, cea mai imbecilă bătălie din istorie.

Iată faptele, pe scurt.

Pe 21 septembrie 1788, austriecii au ajuns în apropierea Caransebeșului, pe malul stâng al râului Timiș, unde și-au amplasat corturile, Inperiul Austriac aflându-se în conflict deschis cu cel Otoman pentru controlul Dunării. Mai mulți călăreți au fost trimiși în zonă pentru a studia terenul, pentru a nu fi surprinși de un atac otoman. Era vorba despre o armată austro-ungară de apoximativ 100.000 de soldați, care mergea să se lupte cu turcii, și și-a stabilit tabăra în apropiere de orașul Caransebeș. Avangarda armatei, compusă dintr-un contingent de husari a trecut râul Timiș în căutare de iscoade turcești.

Nu au dat cu ochii de niciun turc, pentru că otomanii erau la mare distanță. Au dat în schimb peste o șatră de țigani care făcea pălincă. Fericiți că turcii sunt departe, călăreții au cumpărat pe loc băutură de la țigani, mai multe butoaiei de rachiu, și s-au apucat de băut, uitând să se reîntoarcă.

Văzând că nu li se mai întorc husarii, austro-ungarii s-au temut de ce e mai rău și au trimis pe urmele lor un grup de infanteriști. Plutonul de infanteriști au găsit contingentul de husari deja într-o stare avansată de ebrietate și și-au dat seama pe loc că e mai bine ca husarii decât ca ei, drept pentru care le-au cerut să le dea și lor din băutură. Husarii au refuzat radical, pentru că au dat bani pe ea și e a lor.

Ba mai mult decât atât, husarii beți bine, au făcut la repezeală o barieră lângă butoaie. Cearta s-a amplificat până la momentul în care un infanterist setos și hotărât și-a pierdut cumpătul și a tras cu arma trimițând dincolo un husar.

Conflictul a degenerat definitiv când, în toată nebunia creată, cele două tabere înfruntându-se ca la război, un ofițer austriac care încerca să liniștească spiritele a strigat în germană „Halt! Halt!” (n.r. – Stop! Stop!). Soldații, neînțelegând limba germană, au interpretat greșit strigătul ca fiind „Allah! Allah!. Un alt husar beat a crezut că veniseră și turcii și, în consecință, a început să zbiere: – Turcii, turcii!

Atunci, majoritatea infanteriștilor au intrat în panică și au rupt-o la fugă, care încotro vedea cu ochii. 

Cum armata era compusă din italieni din Lombardia, sârbi, croați, unguri, austrieci și români și nu se putea înțelege om cu persoană, pentru că vorbeau limbi diferite, confuzia creată a fost generală, iar soldații înarmați au ajuns să tragă unii în alții, crezând că turcii sunt peste tot.

Cavaleria a intrat și ea în falsa luptă, crezând că a început bătălia și turcii s-au infiltrat, iar pe măsură ce se lăsa noaptea fiecare soldat trăgea în fiecare celălalt crezând că sunt otomani deghizați.

Nebunia a escaladat până în momentul în care întreaga armată s-a retras în dezordine convinsă că e urmărită de turci.

Bătălia de la Caransebeș a durat ore întregi, în întunericul brăzdat de zecile de mii de strigăte de luptă, de groază și furie lansate, în diferite limbi, pe care mulți soldați le interpretau ca venind de la niște ipotetici atacatori otomani. Se spune că, în haosul creat, însuși împăratul s-a aflat în pericol, după ce a căzut de pe cal. Legenda populară relatează un număr uriaș de morți, de aproximativ 10.000, în timp ce estimările moderne indică un număr semnificativ mai mic, situându-se în jurul a 1.000 de decese. După acest episod, armata austriacă s-a retras cu moralul la pământ, dar și fără proviziile necesare pentru a continua campania militară.

Conform istoricilor Paul Bernard și Geoffrey Rogan, bătălia dintre bețivi s-a soldat cu peste 10.000 de morți.

Peste două zile, a sosit și armata otomană lângă zidurile Şebeş Muharebesi, cum numeau ei Caransebeșul. Au dat doar peste morți și răniți, și cucerirea Caransebeșului li s-a părut floare la ureche.

Pe scurt, în poveștile apărute ulterior, în timpul acestei „bătălii”, armata austriacă s-ar fi separat în două părţi şi ar fi început să se lupte între ei, pe fondul unei confuzii creată de alcool și râvna după alcool. Însă ce trebuie spus este că nu există dovezi clare care să sugereze că bătălia nu a fost decât o legendă. Până în 1831, nimeni nu a ştiut nimic de această bătălie. La 40 de ani distanță față de momentul în care s-a desfășurat evenimentul, povestea a apărut în «Australian Military Magazine». Cea mai bună sursă despre bătălia din Caransebeş a venit din partea autorului german A. J. Gross-Hoffinger din cartea «Geschichte Josephs des Zweiten». Deşi autorul este citat de multe ori când vine vorba de această bătălie, cartea a fost scrisă la 60 de ani de la eveniment.