S-a întâmplat la 21 octombrie1891: la această dată, a venit pe lume Perpessicius, critic şi istoric literar, poet român. Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) s-a născut la Brăila. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina.
În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului «Nicolae Bălcescu» din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.
Debutează în anii de facultate, cu schiţa «Omida. Din lumea celor care se târăsc», semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană «Flori de câmp» la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia «Reminiscenţă», publicată în aprilie 1913, în «Versuri şi proză», unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca „naş literar” pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în «Cronica» (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudo nimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”.
La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte. În octombrie 1916, este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte, Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă.
Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Protopopescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc, revista «Letopiseţi» (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, «Scut şi targa».
În 1919, era numit profesor de limba şi literatura română la Liceul «Moise Nicoară» din Arad. În ianuarie 1920, este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul «Matei Basarab», unde va funcţiona până în 1951.
Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul «Românul» din Arad, inaugurând rubrica «Săptămâna bibliografică». Colaborează apoi la «Sburătorul», «Cugetul românesc» şi «Flacăra». O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la «Buletinul cărţii» (1923-1924).
Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în «Săptămâna muncii intelectuale şi artistice» a lui Camil Petrescu, la «Mişcarea literară», al cărei director era Liviu Rebreanu, la «Ideea europeană», «România nouă», «Salonul literar» şi «Viaţa literară». La sfârşitul anului 1925 preia conducerea «Universului literar», asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului «Cuvântul», unde aproape 7 ani deţine rubrica «Menţiuni critice», mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 – ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.
De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice» (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector» completat cu Eminesciana» (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere» de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească mo numentala ediţie Opere» de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940, i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.
După 1944, el a colaborat la ziarul «Victoria» al lui N.D. Cocea, la revista «Lumea», condusă de G. Călinescu, apoi la „Viaţa românească», în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor «Tânărul scriitor» şi «Luceafărul» îşi reia rubrica «Menţiuni critice», iar în «Gazeta literară» iniţiază o nouă rubrică, «Lecturi intermitente». Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în «Menţiuni de istoriografie literară şi folclor» (1957) şi în seria «Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor» (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul «Lecturi intermitente» (1971). În 1945, fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei «Manuscriptum».
Asemenea lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului.
Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stârnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci când împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. În timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi …restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit). Moare la 29 martie 1971, la Bucureşti.
Opera sa literară cuprinde:
Repertoriu critic, Arad, 1925;
Scut şi targa, Bucureşti, 1926;
Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;
Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;
Dictando divers, Bucureşti, 1940;
Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;
Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;
Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;
Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971, vol. V-XII, ediţie îngrijită de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983;
Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;
Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1971;
Lecturi intermitente, Cluj, 1971;
Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;
Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;
12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1980;
Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1981;
Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.
Antologii:
Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.
Ediţii:
Mateiu Caragiale, Opere,prefaţa editorului, Bucureşti, 1936, Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;
Mihai Emi nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.
Traduceri:
De la Chateau briand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru D. Panaitescu, Cluj Napoca, 1976.
Surse:
https://radioromaniacultural.ro/documentar-125-de-ani-de…
http://www.autorii.com/scriitori/perpessicius/index.php
http://www.dozadebine.ro/perpessicius-cel-mai-important…/
https://adevarul.ro/…/cine-mai-stie…/index.html
http://obiectivbr.ro/…/anul-perpessicius-i-povestea…
Profesorul dr. Constantin Dimoftache Zeletin:
„Perpessicius era un om foarte complex, fără a fi tulbure. Era un clasic complex, un clasic rămuros, stil ‘à la Iorga’ şi în scris şi în vorbire – pe care Iorga îl şi admira, de altfel. […] Avea o memorie excepţională şi avea voluptatea frazelor secundare şi pornirea aceasta a subconştientului care urmărea construcţia, construcţia unui monument architectural în toată complexitatea lui. […] Dar viaţa lui cunoştea o linearitate, o simplitate teribilă: casă, Academie, casă, Academie, casă, mai târziu, Muzeul Literaturii. […]
Ion Buzdugan îmi şi vorbea şi îmi şi scria [astfel] când îl pomenea pe Perpessicius: ‘Titu Maiorescu al vremurilor noastre>’ Sigur că avea dreptate… sigur că [amândoi] făceau şcoală. Titu Maiorescu o făcea aulic, înconjurat, lansa toată Junimea. Acelaşi lucru făcea şi Perpessicius, dar mărunţit, nu-l interesa adunarea, [nu-l interesa] să facă un cenaclu, să facă o academie, ceva. El făcea acelaşi lucru poate mai bine decât Titu Maiorescu, dirija şi forma tinerii scriitori prin scrisori, citindu-le atent textele – extraordinar de atent! – chiar texte care nu spuneau nimic… Căuta potenţial, intuitiv, şi credea foarte mult în viitor şi în mutaţiile care pot avea loc într-un om. Spunea: ‘Poate eu descurajez într-o poezie proastă un tânăr şi el va scrie o capodoperă peste 10 ani’. […] O făcea fiindcă era bun la suflet şi încuraja tânărul, fără să facă calcule de felul acestora pe care le expun eu aici punându-l faţă în faţă cu Titu Maiorescu, că de fapt nu pot sta faţă în faţă unul cu altul. Unul e Raţiunea şi celălalt e Sentimentul. Nici epocile lor [nu seamănă]…”
În strada Eminescu 122
„Am fost foarte apropiat de Perpessicius, am corespondenţă cu Perpessicius, că îmi scia în Bucureşti, eu îmi făceam stagiul de [medic] intern şi făceam şi eu în aşa fel încât să nu-l deranjez, el fiind extrem de ocupat, fiind un foarte mare muncitor. Mă deranja pe mine să-l deranjez pe el.
[Puteam să-l vizitez mai des], eram destul de apropiat cu fiul lui, prin filiera italiană – eu începusem să lucrez la traducerea poeţilor Renaşterii italiene şi fiul lui era cadru didactic la Catedra de italiană, era italienist, Miticuţă, tot Dumitru […] – puteam s-o fac, dar preferam să-i scriu, iar el îmi răspundea cu aceeaşi seriozitate. Mi-am dat seama că formula adoptată de mine îi convenea lui, simţeam că nu-i luam din timp, că oricum la o întâlnire te întinzi; dacă nu se întinde el, te întinzi tu. În jurul lui, roia o pletoră de… cronofagi. Asta era pentru mine şi o formă de respect pentru Perpessicius care îşi pierduse vederea muncind şi să vin eu să-i spun poveşti, mai ales că moldovenii sunt cu poveştile. […]Dădea el telefon şi mă invita, mă invita la masă, mă simţeam ca un prieten apropiat. Doamna avea o rezervă universală din cauza unor supărări fundamentale ale vieţii ei, din cauza unei biografii pe care am cunoscut-o ceva mai târziu. Alice Paleologu Brătianu… era şi victima unei maladii foarte perfide, diabet, şi făcuse – aş spune acuma cu un termen care pare brutal, dar este exact – avea o psihoză căpătată în momentul când au venit şi i-au arestat băiatul, după Revoluţia din 1956 din Ungaria. El era asistent la italiană, dacă nu cumva şef de lucrări la Catedra de italiană a Universităţii şi, în urma unei provocări verbale în amfiteatru – a fost provocat şi el nu şi-a dat seama -, au venit şi l-au arestat. Or, intrarea Securităţii – ea spunea ‘miliţian’ – intrarea securistului şi arestarea în faţa mamei a şocat-o definitiv, încât ea nu mai putea părăsi casa. Nu putea să iasă, cobora în curte, în stratul ăla mic de flori, de regina nopţii în special, curte foarte mică, curticică, dar foarte bogată în detalii concrete, […] spaţiu mic, cu atâtea evenimente, numai ei le cunoşteau. S-au dus [cu toţii] pe lumea cealaltă, casa nu mai este a lor, nu mai ştiu ce-i cu ea, era pe strada Eminescu 122. […]
La Perpessicius, un eveniment cu totul original – nu l-am mai întâlnit în altă parte – era sărbătoarea cărţii. După ce îi apărea un volum era o sărbătoare, toţi erau fericiţi, în timp ce erau sleiţi de muncă. Pachete, făceau pachete, trimiteau pachete, maestrul scria dedicaţii şi marea plăcere se consuma în a trimite cărţi la toţi prietenii care, poate, meritau sau nu meritau. Dar el găsea ceva frumos în fiecare om pe care l-a cunoscut. El credea, era convins că Dumnezeu i l-a trimis. Şi aici deschid o altă idee: Perpessicius era un profund credincios, creştin ortodox. La toate mesele de Sfântul Dumitru chema preotul şi începea masa cu slujbă, scurtă, de introducere. Şi probabil că el privea ca un creştin pe toată lumea, şi valoros şi nevaloros. Dacă-l iubeau, veneau la masă, îi chema, îi onora, le dădea dedicaţii encomiastice [elogioase], mai puţine cu valoare obiectivă”.
Un om foarte cultivat
„Despre Perpessicius ce pot să vă mai spun?!.. Avea o cultură de nebănuit! Perpessicius a fost […] singurul om pe care l-am auzit vorbind latineşte! Am făcut latină un timp la Colegiul Codreanu din Bârlad, tatăl meu era pasionat de limbile vechi, greacă, latină, făcuse Teologia, avea o pasiune specială, deci eram obişnuit cu aşa ceva. Dar nu auzisem vorbindu-se limba latină. Pe el l-am auzit vorbind în latină, […] nu ştiu cu ce prilej a dat răspuns cuiva în latină. Deci, era un om foarte cultivat, evident, de cultură franceză. De altfel, a şi tradus din Ėmile Verhaeren, a tradus din [Jules] Laforgue, din [Charles] Baudelaire. De fapt, cele două volume ale lui de poezii […] se termină cu un grup de tălmăciri, cred că exclusiv din lirica franceză.
Dar, fiindcă veni vorba de limbi, vă mai au un detaliu: bătrân, avea 70 de ani, cu vederea aproape pierdută, lua cu regularitate lecţii de limba engleză. Venea profesorul sau profesoara de engleză săptămânal şi învăţa engleza. Şi cinicul, diabolicul din mine, se întreba: ce-i mai trebuie engleză?!.. Da, te încearcă duhul răului, chiar să formulezi astfel de întrebări trimise asupra unei persoane pe care nu [numai] o iubeşti, o şi admiri. […] Omul Perpessicius, nu că se proiecta în veşnicie sau credea că o să trăiască 100 de ani, dar era hotărât să ducă o viaţă de senectute la demnitatea maximă şi egal cu sine, cum a fost toată viaţa: să înveţe, să scrie, să citească, să ţină legătura cu tineretul, să fie bun – asta e altceva ce vreau să spun.
Odată, o scriitoare cunoscută, în vârstă, fostă femeie frumoasă, venea acasă la el şi-l deranja, bătea în uşă, bătea în fereastră. Umbla de altfel foarte elegant [îmbrăcată], în voaluri bleu, roz, în fine, o doamnă de pe vremuri – Dumnezeu s-o odihnească! – ţinea foarte mult la mine şi ea. Şi vroia să obţină o recomandare pentru Fondul Literar sau aşa ceva, fiindcă n-avea din ce trăi, cu toate voalurile ei de domnă de altădată. Şi atunci s-a dus pe trotuarul de vizavi de unica fereastră a lui Perpessicius şi a strigat: ‘Maestre!’, şi-a scos pantoful şi i-a arătat: ‘…uite, pantoful! E talpa roasă! N-am un ban!’ – asta mi-a relatat-o, cred, Miticuţă. Şi evident că Perpessicius a răspuns adecvat, în modalităţi pe care nu le-a spus nimănui – eu le-am aflat – a ajutat-o. El, trăind şi el… [modest].”
O iubire şi o dramă
„În anii când l-am cunoscut eu pe Perpessicius eram intern la Clinica de Chirurgie a Spitalului Grigore Alexandrescu. Şi atunci am primit vizita unei cunoştinţe, prieten, în fine, fiu de învăţător din Buzău, băiat foarte cultivat. Şi venind vorba – asta se petrecea în ’50 şi ceva – spune: ‘A, Perpessicius… cu el s-a întâmplat o dramă! Şi-a dat foc o iubită pentru el…’. Era ceva complet, să zic, ne-perpessician! Nu se potrivea cu imaginea… această proiecţie a biografiei pe o dramă erotică, cu violenţe de acest fel, nu se potrivea vieţii lui Perpessicius. […]
Ca, mai târziu, după ani şi ani de zile să primesc un telefon de la un bătrân domn, G.V. Botez – care în anii 1926 fusese secretar de redacţie la Universul Literar al lui Perpessicius – în care îmi spune: ‘Domnul Zeletin, eu sunt cutare […] şi v-aş întreba: aţi fi amator să cumpăraţi nişte desene-portrete de Ştefan Dimitrescu? Fiindcă eu le am de când eram secretarul de redacţie la Universului Literar. Ştiu că vreţi să scrieţi o carte, monografie, Ştefan Dimitrescu’. ‘Da, e adevărat…’ […] Zic: ‘Înseamnă că l-aţi cunoscut bine pe Perpessicius…’. ‘Cum să nu? Dacă eram secretarul de redacţie, toată ziua eram [acolo]…’. Zic: ‘Odată, mi-a spus cineva că a fost ceva cu o iubită care şi-a dat foc…’. ‘Cum să nu? Viorica Secoşanu şi-a dat foc pentru Perpessicius!’… M-a cutremurat! […] Şi mi-a spus tot episodul, cum l-am relatat: Viorica Secoşanu, o tânără şi foarte frumoasă profesoară de limba română care studia şi ea la Biblioteca Academiei, în timp ce Perpessicius era funcţionar la Manuscrise… […] Un episod foarte ne-perpessician, fiindcă biografia lui Perpessicius aproape nu s-ar putea scrie [astfel], fiindcă stâlpul edificiului ar putea fi apariţia cărţilor, altceva ce să spui despre el?!.. Iată că aveau nişte stâlpi de foc şarpantele acestei biografii perpessiciene despre care auzisem ceva şi nu credeam – acuma aveam proba! Şi aveam şi fotografii şi documentaţie şi aşa mai departe, ale Vioricăi.
Şi Perpessicius s-a îndrăgostit de ea şi ea de el, evident, [o relaţie de] ani de zile, până în 1926, an în care a avut loc în viaţa lui Perpessicius un element fast şi unul nefast. Cel fast, apariţia primului volum Scut şi targă, un volum de poezii, moment important pentru lirica românească. Şi doi, catastrofa cu Viorica Secoşanu care după câţiva ani de relaţie cu Perpessicius – până unde vor fi mers nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu şi nici n-are importanţă – aflând că Perpessicius este căsătorit şi are şi un copil, un băiat de 11 ani, s-a dus la Bellu, înainte de a se închide cimitirul, a intrat într-un cavou cu o canistră de alcool şi şi-a dat foc. […] Şi a stat o zi, şi ziua următoare, şi a murit spre noaptea zilei care a urmat.
Şi G.V. Botez mi-a spus că Perpessicius l-a rugat atunci să-l însoţească… evident că el nu putea să asiste la înmormântare, el era cauza, vrând-nevrând, într-un fel sau altul, era cauza. Şi a mers la un restaurant, s-a aşezat la o masă, la fereastră, în faţă la Bellu, cu G.V. Botez, şi a trimis un braţ de crizanteme albe. Şi G.V. Botez s-a dus şi a asistat la înmormântare. Şi, în timpul ăsta, el făcea nişte notaţii într-un carnet – pe care îl am eu, în documentele mele. Şi din care am selectat jocuri de cuvinte, aluzii în special, la numele Viorica: ‘Viorii’, ‘Yvoria’, asocierea cu Didona, ca o altă Didonă care şi-a dat foc din dragoste etc. Şi a scris şi poezii care n-au fost publicate şi pe care le am şi se vor publica, sper – asta e o altă direcţie a discuţiilor noastre.
De atunci, care au fost consecinţele, în viziunea mea: a survenit în triada familială Perpessicius o răceală. Sigur că n-ar fi fost prea gravă între soţ şi soţie, dar între copil şi părinţi… adică Miticuţă a suferit foarte mult, fiindcă el, fiind un om foarte fin, şi-a asumat [cele întâmplate], s-a simţit vinovat fără voie”.
Interviu de Silvia Iliescu, 2015
