Începând cu 5 decembrie 2023, transhumanţa din România, mișcarea sezonieră a turmelor de oi între vale și munte, a intrat în patrimoniul UNESCO, fiind astfel recunoscută în patrimoniul cultural imaterial al umanității. Comisia Națională Română pentru UNESCO a anunțat că transhumanța este al zecelea element al patrimoniului imaterial înscris pe lista UNESCO
Traditia transhumantei este veche de mii de ani, fiind o practica importanta in timpul Imperiului Roman si in Evul Mediu. La noi, in Romania, s-au pastrat pina astazi documente de pe timpul lui Leaota Basarab (1474) care hotaraste „ca nu da drept de pasunat in tara decit acelora care isi vor inscrie dobitoacele la vatafii de la marginea tarii pentru care acei oieri vor plati ‘gorstina’ pentru pasunat”. Transhumanta este miscarea sezoniera a turmelor de oi intre munti si pajisti de cimpie. De obicei, are loc in partea de sud a Europei (Franta, Italia, Romania, Balcani). Se bazeaza pe diferenta de clima intre munti si cimpii. Oierii romani erau cunoscuti in toata aceasta zona si nu putine sint localitatile infiintate de ei in partea de sud a continentului. Fie ca era vorba de birsani – din tinutul Birsei, de tutuieni – din Marginime sau Fagaras, mocani – din tinutul Branului, pacurari – din alte zone muntoase din Ardeal. Doctorul Virgil Prodan, medic veterinar, ne-a povestit totul despre transhumanta.
Sistem de productie
Transhumanta este un sistem de productie extensiv, eficient economic, practicat de catre ciobanii care detin efective de 500 – 2.000 de oi. In trecut au fost cazuri cind ciobanii detineau peste 20.000 de oi. A aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate economica, pentru crescatorii de oi care nu dispun, in zonele de origine, de suficiente resurse furajere necesare cresterii efectivelor de ovine. In judetul Sibiu, cei mai predispusi la transhumanta au fost ciobanii din Poiana Sibiului, Rasinari, Tilisca, Sadu si Jina, fara a exclude din aceasta miscare si ciobanii din alte localitati din Marginime. Pe de o parte pentru ca nu aveau teren destul pentru a produce nutret indestulator pe timp de iarna, iar pe de alta parte pentru ca s-a creat un mecanism economic capabil sa sustina financiar, cu maxim de profit, o indeletnicire practicata de mii de oieri din aceasta zona. Daca, de exemplu, jinarii aveau la dispozitie circa 49.000 de hectare de teren, poienarii nu ajungeau la 2.000 de hectare.
Transhumata mica
Unii crescatori de oi din Rasinari, Jina, Sadu faceau doar „transhumanta mica” – pina la Craciun -, dupa care se retrageau la colibe, unde aveau furajele adunate de peste an si unde fatau oile. Cea mai mare transhumanta se facea inainte de reforma agrara, pina nu s-a impartit pamint taranilor. Primii care au plecat au fost poienarii. In trei directii: Banat, Baragan – Dobrogea sau catre cimpia vestica – Maramures. In unele locuri au cumparat sau concesionat hectare de teren, iar unii si-au stabilit acolo resedinta de iarna sau au ramas definitiv acolo, creind localitati noi ciobanesti. Au fost unii ca Sufana, Manitiu, Lal, Moga, Badea sau Oprea, care au ajuns pina in Rusia sau care au cumparat pamint si nu s-au mai intors cu turmele inapoi, raminind definitiv pe locul de iernat.
Plecarea la vale
Plecarea la vale incepea pe la Sfinta Marie mare si continua pina la cea mica. Poienarii nu mai mulgeau oile, pentru ca monta sa fie mai uniforma si fatarile mai restrinse in timp. Atunci se intorceau ciobanii de la munte, la casele lor. Cind ajungeau in sat, unde ramineau maxim 10 zile, incepea „dreapta impartala” intre proprietari, plata ciobanilor de peste vara, tocmirea ciobanilor care plecau cu oile in transhumanta, taiatul oilor de reforma („botoasele”, care nu mai mergeau la cimpie), bagatul berbecilor la oi pentru „mirlire”, insemnatul oilor la ureche si la lina, cu oxid de zinc, pentru a le recunoaste de departe.
Dreapta imparteala
„Dreapta impartala” se facea intre proprietarii de oi, care scoteau „registrul de casa” din desagi si socoteau cheltuielile. Atit pentru pasunat, atit pentru ciobani, atit pentru ciubuc la sfat, atit pentru ciubuc la militian, atit pentru amenda etc. De cealalta parte, erau veniturile din brinza, lina, miei, oi si altele. Daca, cumva, dintr-un motiv sau altul, o oaie, berbec sau miel din alta turma ajungea la un ciopor de-al sau, baciul ducea oaia la stapinul ei de drept, existind credinta ca daca tai oaia altuia pentru binele tau, ti-ai taiat norocul si vei face afaceri in pierdere.
Plata ciobanilor
Nu toti ciobanii care au fost la oi peste vara mergeau in transhumanta. Contractul acestora expira, isi luau banii si plecau la casele lor. De regula, in alte parti decit in Marginime. Erau si ciobani care mergeu in transhumanta si trebuia incheiat contract nou. Plata era mult mai mare si se platea un „bonus” pentru cei care aveau experienta si cei care aveau cunostinte in domeniul sanitar-veterinar.
Taiatul oilor
Oile „botoase” – sterpe, bolnave din cele care fatau atemporal, schioape, bolnave de diferite boli care nu se transmiteau la om – oile „reforma”, cum se numesc astazi, erau taiate. Din carnea acestora se facea pastrama, carne pentru vinzare si daca, erau grase, se facea „sloi”. Sloiul era o mincare in care carnea de oaie grasa se fierbea in grasimea ei, pina se desprindea de pe os. Cind se racea, compozitia avea aspectul de tort sleit si forma cratitei in care a fiert. Era o bucata compacta, solida, pe care puteai sa o tai cu cutitul si s-o maninci ca atare sau sa o incalzesti si sa o maninci cu mamaliga, cu sau fara muraturi. Carnea si pastrama aveau desfacere asigurata in Sud, in zonele Craiova, Breaza, Buzau, Galati, Cimpina. La o turma de 1.000 de oi, se taiau atunci cam 40-50 de oi.
Insemnatul
Inainte de plecarea in transhumanta, se verifica insemnul oilor. Marginenii aveau doua rinduri de insemne. La ureche si la lina. La ureche erau insemnele proprietarului – obada, chiscatura, cirlig, furcuta, fiecare dupa cum vroia, fara sa repete semnele altora, ca sa nu fie confuzie. La lina, semnele erau facute pe blana, cu culoare rosie, neagra sau mov. De regula, foloseau oxid de zinc, dar nu prea mult, „ca sa nu se decoloreze lina si sa ai paguba din asta”.
Vremea „mirlitului”
In zilele dinaintea plecarii in transhumanta, „se bagau berbecii la oi”. Era voie la mirlit. Se socoteau zilele pina la care oaia trebuie sa fete, iar mielul trebuia sa fie viguros pentru a face fata la conditiile de mers pe drum. Cu mirlitul era o treaba serioasa, de care depindeau veniturile tale si necazurile pe care le aveai pe drumul de intoarcere catre munte. Era si o vorba: decit sa-ti intre berbecul in turma inainte de vreme, mai bine iti intra lupul. Lupul iti rupe o oaie, doua si se duce, dar oaia care fata inaintea alorlalte pentru ca a ramas gestanta inainte de vreme iti face mielul pe cel mai mare ger sau pe drum si trebuie sa-l iei in spinare si sa mergi cu el, in ambele cazuri. Sa-l aperi de frig sau de oboseala. Nu o data au fost ciobani care au trebuit sa poarte mielul sub cojoc, ca sa nu moara de frig, ori in traista sau in circa, sa nu-l piarda pe drum.
Categorii si destinatii
Inainte de plecarea in transhumanta, se cirpeau desagii si paturile, se completau cojoacele, se selectau oile care plecau pe categorii: oachesele (cerc negru la ochi), bela (botul alb), stropita sau marcusa (pestrita la bot), bucalaie (botul negru) si ruginii (botul ruginiu). Din alt punct de vedere, se imparteau pe destinatii. Tigaile catre Balta Brailei, Dobrogea. Turcanele catre Maramures si Banat. Tigaile erau mai sensibile la frig, la ploi, la foame, la zapada mare. Ciopoarele erau impartite pe minzari – oi care au fatat cel putin o data si care trebuiau sa fete, si sterpe. In rindul acestora erau noatinii, berbecii si oile sterpe care scapau de junghiat.
Magarii si ciinii
Atunci se pregateau si magarii pentru drum. Li se dadea mincare si erau cercetati, sa fie sanatosi si cuminti. Sa nu dea cu copita, sa nu fie speriosi ori indaratnici. Erau vreo 5-7 magari, la 600-700 de oi. Ei carau „bagajul”, care nu era deloc usor. Si magarii erau insemnati si erau verificati sa nu aiba vreo boala, vreo rosatura care sa-i impiedice sa poarte povara. Ciinii cei rai, care „se dau la oameni” erau lasati acasa, iar cei valizi erau cercetati de jujeu – un bat care se lega de zgarda, ca sa il impiedice sa fuga tare dupa animalele salbatice.
Bagajul
De regula, se umpleau desagii cu slanina, cirnat, caltabos, salam, piine, conserve, rachiu, malai pentru mamaliga, sare, chibrituri, baterii, lanterne cit mai multe, lampas, cojoace, traiste, toluri, ceaun, bidoane de apa si, mai nou, radio portabil pe care sa-l agati de git, ca sa stii ce-i prin lume. Bani si acte. La inceput, se foloseau pipele, dar cind au aparut tigarile se cumparau sute de pachete.
Actele
Primul act pe care trebuia sa-l ai la tine era buletinul. Apoi venea autorizatia de la veterinar, contractul cu autoritatile de pe drum si de la locul final in care trebuia sa ajungi peste vreo doua luni. De regula, contractul il facea proprietarul de oi din vreme, poate chiar cind pleca, in primavara, cu oile de la locul de pasunat. Era mare cinste ca cel care te-a last peste iarna cu oile pe locurile lui sa-ti innoiasca contractul, semn ca ai fost om de omenie si nu i-ai produs stricaciuni de nici un fel. Bacii tineau la treaba asta si se straduiau „sa lase loc de buna ziua”.
Echipele
In transhumanta nu plecau doar ciobanii. La inceputul inceputurilor, plecau doar proprietarii de oi, dar, mai apoi, fiind multe animale, s-a impamintenit obiceiul cu ciobani. Erau doi-trei proprietari de oi si cite 7-8 ciobani. Cam unul la 150 de oi. Fiecare avea sarcinile lui in echipa, in afara de minatul oilor. Un baci mergea inainte, sa deschida drumul. Era „cel mai negustor” dintre ei. El trata cu autoritatile locale, el platea ciubucul cui trebuia, el trata cu nemultumitii de pagubele inregistrate, cu militienii din zona. Pentru autoritati, ciubucul era o oaie, un miel, un noatin. Rareori bani, doar taxele se plateau. Echipele mergeau cu 500-600 de oi, la vreun ceas distanta unele de altele. Daca, Doamne fereste, se intimpla vreun necaz, in maxim o ora alta echipa de la acelasi proprietar de oi era acolo, gata de ajutor.
Drumul
Se faceau cam 15 kilometri pe zi. Maxim 20. Cam o luna si jumatate de mers. Zi de zi. Erau si locuri unde stateau mai mult, dar la prima venire de turme noi se si pleca, fara discutie. Nu trebuia sa se impreune echipele sau turmele. Mereu veneau alte si alte turme. Exista riscul sa te prinda vremea rea si sa nu fi ajuns la destinatie. Atunci oile ramineau flaminde, nu aveau apa, intrau in panica. Pe zapada, trebuia sa dormi invelit in cojoc sau sa mergi. Sa mergi ca disperatul ca sa scapi de zona cu zapada sau cu viscol. Nu aveai loc sa stai cu oile la adapost.
Capat de linie
O data ajunsi la locul de destinatie, de multe ori acelasi, ciobanii puteau rasufla usurati. Aici, oile stationau mai multa vreme. Daca „lasai loc de buna ziua” sau „ti-ai purtat ominia” cind ai plecat ultima oara, ai putut lasa in „custodie” niste „palanuri”, niste schelete de coliba, niste „coperise”. Acum iti erau de foarte mare folos. In doua zile, daca iti dadeai silinta, puteai ridica o coliba pentru ciobani, niste tarcuri pentru oi, specializate pe fatatoare sau pe sterpe, si puteai sa aduci niste furaj mai aproape de locul de salas. Daca aveai „pretini”, bani sau te-ai tocmit din primavara trecuta, mai puteai face rost de niste fin, de niste coceni, de gozuri sau sparturi de cereale. Cu cocenii puteai inveli si tarcul de fatat in iernile mai grele si frigul nu era asa de puternic peste noapte. In zilele urmatoare baciul sau stapinul de oi facea un fel de inventar al terenurilor arvunite. Se mai intelegea cu cite un taran sa mai lase niste coceni pe cimp.
Iernatul
In locurile de „mas” peste iarna, vremea era mai blinda ca la munte. Nu cadea zapada multa si nu statea mult. Locurile erau mari si se pasteau oile incontinuu. La coliba sau la cabana din mijlocul locurilor ajungeai greu. Se dormea sub cerul liber, in cojoc si cu caciula pe cap. „De multe ori, lemnele subtiri pentru aprins focul le bagam sub cojoc, la subtioara, ca sa se ‘zvinte’, ca altfel nu ardeau. Si lemnele mai groase le puneam la adapost, pe unde puteam, ca altfel nu dadeau caldura si scoteau numai fum”, isi aminteste un cioban mai batrin.
Fatatul
Cind incepea fataul oilor, se facea de caraula toata noaptea. Prin rotatie. Unele oi trebuiau ajutate sa fete, mai ales cele care erau la prima fatare. Altele fatau mai devreme, iar mieii erau anemici. Daca era frig tare, mieii proaspat fatati erau bagati sub cojoc, ca altfel mureau de frig pina dimineata. La oile fatate se facea un fel de tarc, unde se incalzeau intre ele, cu mieii dedesubt. Erau oile „crudace”, adica cele proaspat fatate. Dupa o vreme, cam doua saptamini, crudacele erau trecute in alt tarc, fara acoperis. Erau, de acum, zburatele, adica cele „scoase din necaz” si altele le luau locul. Caraula avea grija ca oile sa fete normal. Daca era pericol ca mielul sa vina cum nu trebuia, il trezea pe ciobanul priceput si o ajutau. Oile care nu fatau la timp erau insemnate, ca stapinul sa se scape de ele. Cele care avortau erau scoase si bagate la sterpe.
Intoarcerea
Se ierna cu oile pina pe 9 martie, de Mucenici sau Simti, cind turma lua drumul intoarcerii, catre munte, urmind sa ajunga acasa in luna mai, de Sfintii Constantin si Elena, cu putin inainte de urcarea lor la munte. Cei din Dobrogea plecau abia de Blagovestenie, la primul cintat de cuc.
Rutele de transhumanță din România recunoscute în patrimoniul cultural UNESCO: Muscel (sunt trei stăpâni de munte care merg cu oile în Câmpia Găvanu-Burdea și Câmpia Târgoviștei, în localitățile Rucăr, Dragoslavele, Jugur, Mățău, Boteni); Bran – Moieciu (ciobanii merg cu oile în Țara Oltului și în Depresiunea Brașov; localitățile Fundata, Șirnea, Măgura, Peștera, Moieciu, Bran); Mărginimea Sibiului (iernatul se face în Depresiunea Sibiului, Podișul Secașelor, Depresiunea Săliște și Podișul Hârtibaciului, în localitățile Jina, Poiana Sibiului, Rod, Tilișca, Rășinari, Sadu, Râu Sadului etc.); Covasna (localitățile Voinești, Brețcu, Zăbala, Întorsura Buzăului, Păpăuți); Săcele-Brașov; Vaideeni, Baia de Fier, Polovragi, Novaci; Perișani (localitățile Mălaia, Boișoara, Câineni, Racoviță, Titești); Mărginimea Sebeșului (localitățile Șugag, Săsciori, Pianu); Vrancea (localitățile Soveja, Năruja, Nistorești, Tulnici, Paltin, Nereju, Bârsești, Coza, Păulești, Negrilești); Nucșoara (localitățile Brădetu, Corbi, Galeșu, Domnești, Arefu, Oești); Depresiunea Petroșani – Ținutul momârlanilor (localitățile Petrila, Jieț, Câmpa, Răscoala, Tirici, Popi, Taia, Maleia, Slătinoara, Livezeni, Dâlja Mare, Bănița, Câmpu lui Neag); Depresiunea 2 Hațeg (localitățile Barda, Clopotiva, Pui, Râu de Mori); Sângeorz Băi (Munții Rodnei).
Transhumanța este al zecelea element înscris de România pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Celelalte nouă elemente sunt: Ritualul Călușului (înscris în patromoniul UNESCO din 2008), Doina (2009), Artizanatul ceramicii de Horezu (2012), Colindatul de ceată bărbătească (2013), Jocul fecioresc (2015), Tehnicile tradiţionale de realizare a scoarţei (2016), Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie – Mărţișorul (2017), Arta cămășii cu altiţă (2022), Tradiţiile de creștere a cailor lipiţani (2022).
