„România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală”

Există personalităţi de referinţă din ştiinţa şi cultura română ale căror idei au influenţă puternică în afara ţării, dar sunt ignorate sau subestimate în spaţiul autohton. Un caz tipic, în acest sens, îl reprezintă savantul Mihail Manoilescu.
Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra «Economie politică – Organizare şi Raţionalizare», Manoilescu este o personalitate de excepţie. A lăsat o operă impresionantă cu titluri din variate domenii, şi, din acest punct de vedere, l-am comparat cu N. Iorga (în «Mihail Manoilescu: o viziune monografică despre burghezia română», studiu introductiv la «M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti», Editura Albatros, 2002). Există mărturii ale Nataliei Manoilescu Dinu despre talentul său excepţional de pictor. După o evaluare a lui Valeriu Dinu, Manoilescu a publicat 128 de titluri, iar despre el s-au scris 88 de lucrări străine şi numai 21 de lucrări româneşti, Cf. Valeriu Dinu, Schiţă de portret, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, coordonator Vasile C. Nechita, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993, p. 14.

În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea «Théorie du protectionism et de l’échange international». Paris: Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul «Forţele naţionale productive şi comerţul exterior». Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală”, după aprecierea lui Costin Murgescu («Mersul ideilor economice la români», vol. I, 1987, p. 413).
În anii treizeci şi patruzeci ai secolului trecut lucrările sale au fost publicate în Spania, Portugalia, Brazilia şi Chile.
Ideile sale despre economie au fost foarte populare şi au fost aplicate în America Latină, şi, prin urmare, lucrările sale au fost puncte de referinţă obligatorie în cercurile industriale braziliene în anii ’20 şi începutul anilor ’30, fapt remarcat apăsat de către Joseph Love, profesor de istorie la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign, în «Theorizing Under development: Latin America and Romania, 1860-1950, 1990» şi «Crafting the Third World: Theorizing, Underdevelopement in Rumania and Brazil». Stanford, California: Stanford U. Press, 1996 (tradusă în limba română, «Făurirea lumii a treia: teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi Brazilia», Editura Univers, 2002).
Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: „e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, «Estado novo no contexto internacional», în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18). O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei.
Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare. Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone. Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, «Productividad del trabajo y comercio exterior», Economía, VIII, 22-23, 1947.
În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură. În acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute. De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional. Peste decenii, această teză a savantului român va fi dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.
Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza diviziunea muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole. El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”. Manoilescu este considerat ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist”. Neoliberal în teoria şi politica economică, Manoilescu a creat o teorie unitară şi originală cu privire la protecţionism şi schimburile internaţionale, recunoscută rapid în mediile economice, politice şi intelectuale internaţionale. Amintim unele dintre ideile ce au avut un ecou puternic în rândul specialiştilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith şi David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii şi schimburilor internaţionale, specializarea ţărilor agricole şi participarea lor la schimburile internaţionale, diviziunea internă şi internaţională pe criteriul beneficiului naţional, achiziţionarea directă, adică productivă şi nu indirectă – comercială, a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi progresului lor, industrializarea tuturor ţărilor lumii derivată din superioritatea intrinsecă a industriei faţă de agricultură, încurajarea, susţinerea şi apărarea întreprinderilor şi ramurilor nou create printr-un protecţionism ştiinţific (cf. Vasile C. Nechita, Introducere, în «Mihail Manoilescu creator de teorie economică», 1993).
Manoilescu a urmărit elaborarea unui program industrial legitimat de o doctrină protecţionistă. Dintotdeauna el a văzut în stat instituţia fundamentală de edificare a industriei naţionale. Economistul român a sesizat dificultăţile întâmpinate de principala clasă socială capabilă să industrializeze – burghezia – de aceea căuta soluţii şi nu vedea decât implicarea statului în înfăptuirea actului de industrializare.

„Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român…”

Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, declara, într-un inverviu acordat «Formula As», că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi (ieftine) şi importuri (scumpe) etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”.
Mihail Manoilescu a susţinut protecţionismul ca modalitate de a dezvolta economia de tip industrial în societăţile agrare. După marea criză din 1929, în Brazilia cartea lui a reprezentat baza teoretică a justificării protecţionismului, în timp ce în România el avea de înfruntat ostilitate din partea autorităţilor, fiind în imposibilitate, chiar în cele câteva luni, în 1931, ca guvernator al Băncii Naţionale, să aplice propria viziune despre scoaterea ţării din criză.
Explic discordanţa dintre receptarea inconsistentă a operei lui Manoilescu în România şi adoptarea ideilor sale de mari economişti din America Latină sau acreditarea lor de către exegeţi occidentali prin diferenţa dintre cultura ideologică şi cultură pragmatică.
În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus, din afară, un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică.
Ar fi multe de învăţat din destinul savantului român. Îndemnul ambasadorului Braziliei la Bucureşti, Jeronimo Moscardo este îndreptăţit: „România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală”. Rămâne ca elitele româneşti să accepte această realitate.

Preluare: adevarul.ro / Autor: Constantin Schifirneţ

Ucis de comunisti, hulit de SUA si Institutul Wiesel, dar validat de istorie: MIHAIL MANOILESCU, fondatorul Braziliei moderne

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu. Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.
Abia atunci, BNR a anunțat că reanalizează colecția și că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost însă un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR. Se pare că și guvernatorul Mugur Isărescu a început să fie nervos și să le dea peste mână celor care se bagă unde nu le fierbe oala.
Să ne înțelegem: Mihail Manoilescu apare pe emisiunea numismatică nu pentru că l-a susținut pe Carol al II-lea, sau pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică. Replica de bun simț, la criticile lipsite de bun simț ale Ambasadei SUA sau ale Institutului Elie Wiesel, ar putea fi ca în bancul cu Radio Erevan, unde un ascultător a întrebat dacă e adevărat că Piotr Ilici Ceaikovski a fost homosexual. Radio Erevan a răspuns: „Da, e adevărat. Dar noi nu pentru asta îl prețuim”.
Cât privește valoarea universală a acestui mare economist, despre care noi nu știm aproape nimic, sunt de reținut următoarele…
Un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”.
Același José Jeronimo Moscardo de Souza, ceva mai târziu, în același an, a acordat în «Formula AS» un interviu lămuritor pentru această declarație bizară. Eminescu „ajunsese” în Brazilia prin intermediul unei lucrări de mare importanță mondială a economistului român Mihail Manoilescu, discipol al marelui poet și gânditor. Teoria despre stat a lui Eminescu (Teoria Statului Organic) fusese încorporată în lucrarea lui Manoilescu, «Théorie du protectionism et de l’échange international», care, tradusă în portugheză în 1932, a ajuns în Brazilia, unde a devenit curs universitar, iar din 1970 program economic pentru întreaga țară.
Iată ce spunea Moscardo de Souza în interviul amintit, referitor la Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”…
După imixtiunile fără jenă ale Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, ale Institutului Elie Wiesel și, mai ales, ale Ambasadei SUA la București, într-o problemă internă a statului român și a Băncii Naționale a României (Colecția numismatică «Guvernatori ai Băncii Naționale»), putem aprecia cam care este gradul de subordonare a României în fața Statelor Unite, a Uniunii Europene și a Institutului Wiesel, ca de altfel în fața tuturor celor care vor să ne subordoneze.
Comunicatul Ambasadei SUA este foarte dur la adresa BNR, tonul admonestării fiind ca de la dirigintele de clasă la școlar: „Ambasada SUA își exprimă dezamăgirea cu privire la decizia Băncii Naționale a României de a-l onora pe Mihail Manoilescu, fostul guvernator al Băncii Naționale din perioada interbelică, prin lansarea unei monede omagiale. Manoilescu a promovat și a contribuit activ la ideologia fascistă și sentimentul antisemit în România, care în final au condus la cea mai întunecată perioadă a acestei țări”.
Ambasadorul Hans Klemm nu știe, probabil (iar în cazul ăsta ar fi trebuit să se abțină) că „cea mai întunecată perioadă a acestei țări” a fost perioada stalinistă, la care Mihail Manoilescu nu a contribuit decât în postura de victimă. Au contribuit în schimb SUA, prin abandonarea României în ghearele lui Iosif Visarionovici Stalin.
„În timp ce Ambasada SUA recunoaște dreptul României de a sărbători tradițiile instituțiilor sale, aceste celebrări nu trebuie să includă imagini ale unor persoane care au fost condamnate de către istorie și care, prin faptul că sunt onorate, sunt validate – mai scrie în comunicat. Această practică contravine fundamentului instituțional democratic al României, promovării statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului”, se mai arată în comunicat. Adică: noi recunoaștem „dreptul României de a sărbători tradițiile instituțiilor sale”, dar numai alea pe care le vrem noi, altfel „practica contravine fundamentului instituțional democratic al României, promovării statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului”!
Nu, domnule ambasador, Mihail Manoilescu n-a fost condamnat de Istorie, ci de Tribunalul Poporului, care nu cred că reprezintă Istoria. Decât, poate, pentru dumneavoastră. Judecarea și moartea sa se înscriu în cea mai rușinoasă antologie a injustiției umane. După ce a fost întemnițat fără proces și deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari şi Sighet, Mihail Manoilescu a murit în ultima, la sfârşitul lui 1950, fiind înhumat la groapa comună de la Sighet. Nu a fost iertat însă nici după moarte: a fost judecat și condamnat, la 12 aprilie 1952, la …15 ani de închisoare, precum şi la confiscarea averii. Familia a fost anunţată de moartea lui Manoilescu mult mai târziu…
Acesta a fost, în linii mari, Mihail Manoilescu, cel pentru care Ambasada SUA și Institutul Wiesel trag de urechi Banca Națională, pentru că a îndrăznit să editeze o medalie cu chipul său.

Preluare: certitudinea.ro / Autor: Miron Monega

Un scurt rezumat al Gândirii Economice a lui Mihail Manoilescu

Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera Manoilescu în spiritul doctrinei protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, care era privită atât ca o sumă a forţelor de producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali.
Dintre forţele naţionale de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de producţie aveau o importanţă secundară.
Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate şi repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate.
Faptele de repetiţie se pretau la abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele individuale erau explicate prin metode empirice.
Gânditorii economici români aveau datoria să studieze trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei româneşti, evitând, pe cât posibil, să împrumute teorii şi modele din gândirea economică universală, care nu-şi găseau aplicare.
În ce-l privea, Manoilescu considera că datoria sa ca om de ştiinţă era ca, pornind de la datele realităţii, să formuleze reflecţii teoretice şi recomandări practice privind accelerarea dezvoltării economice a ţării noastre.
Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile semnalate, Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu.
Premisele metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:
• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei. Principalele concepte introduse sau, după caz, redefinite de Manoilescu sunt: beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea muncii.
Pe baza datelor statistice internaţionale privind evoluţia productivităţii muncii, Mihail Manoilescu a desprins următoarele constatări şi concluzii:
– în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe apreciabile ale productivităţii muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile economice. Decalajele cele mai mari se înregistrau între productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură. Raportul dintre productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură reprezenta o mărime relativ constantă, denumită ulterior „constanta Manoilescu”;
– în ţările agricole sau, în general, mai puţin dezvoltate economic, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce în ţările industrializate, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii ridicată;
– în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător industrial se schimba cu produsul muncii mai multor lucrători agricoli. În general, pentru a realiza valori de schimb echivalente, ţările agricole erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai mare comparativ cu ţările industriale. Această concluzie a fost acceptată de economiştii radicali R. Prebisch, C. Furtado şi alţii, şi contestată de economiştii de orientare liberală şi keynesiană P. A. Samuelson (care o califica drept „ilogică”), M. Blaug şi alţii.
Pe baza constatărilor şi a concluziilor arătate, Manoilescu a susţinut că ţările industrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naţionale, exploatau în comerţul internaţional ţările agricole, dispunând de o productivitate mai redusă a muncii naţionale.
Pentru ţările agricole, participarea la comerţul internaţional, departe de a prezenta avantaje, determina pierderi de venit naţional. Teza lui Manoilescu se înscria în cadrul teoriilor centrate, pe relaţiile economiei inegale, de exploatare, dintre capital şi muncă la nivel atât micro- cât şi macro- şi mondo-economic.
Chiar dacă ea fusese formulată anterior de diverşi alţi autori din gândirea economică universală, între care F. List şi K. Marx, economistul român are meritul de a fi adus noi argumente în susţinerea acestei teze.
Pentru remedierea acestei situaţii, ţările agricole şi, în general, mai puţin dezvoltate, aveau atât datoria, cât şi posibilitatea să îşi dezvolte forţele naţionale de producţie, în principal, pe calea industrializării.
Procurarea bunurilor economice, afirma Manoilescu, de către ţara agricolă era posibilă pe două căi:
• calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o productivitate a muncii inferioară mediei naţionale;
• calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul ţării a unor mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale. Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în ţară, era necesar să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie naţională.
Teoria protecţionistă a lui Manoilescu era menită să reprezinte o componentă esenţială a doctrinei economice corporatiste şi prin aceasta, suportul teoretic al politicii economice a statelor corporatiste. Cu toate acestea, din diferite motive, teoria sa nu a fost aplicată în niciunul din statele corporatiste europene.
În România, ideile economice ale lui Manoilescu au fost respinse de principalele curente de gândire, ca şi de forţele politice din timpul vieţii sale, nefiind puse în aplicare. După Al Doilea Război Mondial, desprinsă din contextul social-politic corporatist, teoria protecţionistă formulată de Manoilescu avea să exercite o influenţă durabilă asupra gândirii economice de orientare radicală.
Economistul român este considerat în numeroase lucrări de specialitate, apărute în întreaga lume, drept cel mai însemnat precursor al curentului economic radical latino-american.