„În funcție de ceea ce se va întâmpla mai departe, data de 9 august ar putea rămâne în istorie ca un moment hotărâtor în istoria modernă a Belarusului”. Aceasta este concluzia trasă într-o analiză dedicată alegerilor prezidențiale din Belarus publicată de platforma ultra-neoconservatoare Jamestown. Așa și este, însă cu precizare că ceea ce se va întâmpla în continuare va depinde mai puțin de Belarus, de președintele Aleksandr Lukașenko și așa-zisa opoziție din țară, și mai mult de deciziile de la Moscova și Washington.
După alegeri au izbucnit proteste la Minsk, s-au operat multe arestări și în confruntările cu poliția a murit deja o persoană. Tabăra opoziției, citata amplu de presa vestică, strigă: „alegeri incorecte”, „oamenii se revoltă”, „nașterea unei națiuni”, „plecarea unui dictator”. Tabăra Lukasenko strigă: „revoluție colorata”, „George Soros”, „conspirație”, „Maidan”.
La alegerile din 2020, Lukașenko, deseori numit „ultimul dictator din Europa”, a candidat pentru al șaselea mandat. Ca de obicei, el câștigat alegerile la scor, cu 80% din voturi. Ca de obicei, rezultatul a fost contestat, au fost invocate fraude electorale masive. Cu siguranță alegerile au fost fraudate, însă Lukașenko ar fi ieșit victorios și în cazul unei numărători corecte (în special a celor 41,7% din voturi exprimate înainte de data de 9 august, despre care opoziția spune ca ar fi fost obiectul fraudei). Lukașenko ar fi câștigat pentru că, din 6,9 milioane de alegatori, 2,7 milioane sunt pensionari dependenți de statul condus de el, iar 1 milion sunt salariați ai statului.
Atunci, de ce ar putea intra în istorie data de 9 august? În primul rând, pentru că, spre deosebire de precedentele scrutine prezidențiale, acesta a avut loc pe fondul unei apropieri între regimul Lukașenko și Occident – secretarul de Stat Mike Pompeo s-a întâlnit cu presedintele belarus și a anunțat că SUA își vor relua relațiile la nivel de ambasador cu Minskul și a numit un nou însărcinat cu afaceri cu experiență în zona ex-sovietică. Ba chiar în Lituania a ajuns în această vară un prim transport (mai mult simbolic) de petrol american pentru Belarus.
Apoi, alegerile au fost marcate de problemele economice al Belarsului, datorate sincopelor din relația cu Rusia și crizei pandemiei. Or, așa cum arata numarul uriaș al cetățenilor dependenți de stat, popularitatea lui Lukasenko se prăbușește la fel de repede ca și puterea de cumpărare a populației.
În cele din urmă, alegerile din acest an au fost marcate vizibilitatea uriașă a serviciului belarus de informații (KGB), care a arestat 30 de presupuși mercenari ruși cu câteva zile înainte de alegeri și care apoi a anunțat că a a dejucat o tentativa de asasinat împotriva principalului contracandidat al lui Lukașenko, Svetlana Tihonovskaya. Doar eșecurile unui serviciu de intelligence apar pe prima pagina a ziarelor, iar succesele rămân secrete. De unde acest apetit pentru publicitate al KGB-ului belarus?
Toate evoluțiile de mai sus pleacă de la degradarea relației lui Aleksandr Lukașenko cu Rusia. Președintele Belarusului se află într-o poziție precara, câtă vreme încearcă să meargă pe sârmă între Vest și Rusia. Lukașenko este pro-Lukașenko, dornic să stabilească poate chiar o dinastie politică, menținându-și puterea printr-un stat polițienesc, printr-un balet strategic care să-i permită acces la energie ieftină și prin contrabanda care păcălește sancțiunile impuse de Vest Rusiei și viceversa.
După anexarea Crimeii, Rusia a început să facă presiuni pentru definitivarea proiectului Uniunii Statale Rusia-Belarus, început cu semnarea tratatului din 1999. Belarusul are o importanță militară uriașă pentru Rusia, mai cu seamă după „Maidanul” din Ucraina și pierderea influenței la Kiev și în partea vestică a Ucrainei. Belarusul este esențial în planurile defensive al Rusiei în fața NATO, dar și în strategiile ofensive (în terminologia NATO a apărut nu demult „coridorul Suwalki” – fâșia de circa 100 de km care face legătura între Polonia și Lituania, „gâtuită” de Belarus și enclava rusă Kaliningrad).
Nu puțini analiști ruși au văzut în ducerea la capăt acestui proiectde uniune o variantă pentru ca Vladimir Putin să rămână la putere, în calitate de președinte al Uniunii Statale Rusia-Belarus. Lukașenko a prezentat constant Belarusul ca o cetate asediată, în timp ce formatori de opinie de la Moscova lansau teoria că Belarusul ar putea rambursa subvențiile rusești prin acceptarea unui „Anschluss”. În 2018, a spus următoarele: „Arme de asalt, pistoale, mitraliere și muniție pentru ele – să nu dea Domnul vreun război – le vom împărți fiecărei familii. Și vom apăra teritoriul nostru împreună. Nu vom da arme copiilor. Dar bătrânii și chiar femeile și alții, 7 milioane de oameni – 7 milioane – vor primi arme pentru a se putea apăra”.
Vladimir Putin și premierul Dmitri Medvedev i-au făcut câteva concesii liderului de la Minsk, pentru ca negocierile pentru Uniunea Statală să meargă mai departe. A fost astfel retras de la Minsk ambasadorul rus Mihail Babici, un promotor al uniunii statale care a ajuns să se comporte în Belarus ca un adevărat șef al executivului, nu un diplomat al statului „frate”. Acum însă, Babici a devenit ministru adjunct al Economiei în noul cabinet Mihail Mișustin, iar Dmitri Kozak, autorul memorandumului pentru federalizarea Republicii Moldova, a devenit consilier prezidențial. Au fost semnale clare pentru Lukașenko că se apropie momentul unui „Anschluss” sau al căderii sale.
Pe acest fond, a urmat aparenta apropiere de Statele Unite și de Uniunea Europeană (deși sunt dispute mari între Lituania și Belarus, din cauza noii centrale nucleare cu tehnologie rusească construită la Astraveț, nu departe de Vilnius).
Și tot pe acest fond, serviciul belarus de informații KGB a reținut în mod spectaculos 30 de mercenari ruși din ai companiei militare private Wagner, cazați într-un hotel din apropierea președinției. Speculațiile din presa occidentală arată că poate fi vorba despre o încercare a Moscovei de a pune la cale răsturnarea regimului. Speculațiile din presa rusă vorbesc despre o implicare a serviciului ucrainean de informații (SBU), considerat acum o extensie a serviciilor americane, care ar fi organizat sosirea în Belarus a mercenarilor ruși (sub acoperirea unor contracte cu o firmă din Minsk), pentru ca apoi să alerteze serviciul omolog de la Minsk.
Puțin contează în acest context complicat contracandidata lui Lukașenko, Svetlana Tihonovskaia, atât de mediatizată la această oră. Până și BBC scrie despre Tihonovskaia că este mai mult un simbol decât un lider care să aducă schimbarea. Tihonovskaia (37 de ani, parte într-un program irlandez de ajutor pentru copiii din URSS afectați de accidentrul nuclear de la Cernobîl) s-a prezentat mereu ca o mamă, casnică, intrată în lupta politica pentru a-și elibera soțul din închisoare. Serghei Tihonov, un blogger antiregim a fost arestat în iunie 2020. Faptul că Tihonovskaia a părăsit țara la a cărei președinție a candidat la o zi după alegeri (a plecat în Lituania vecină temându-se pentru viața copiilor) arată că nu poate fi un lider, scrie BBC.
Fundamental este că Belarusul este de o importanță militară uriașă pentru Rusia și că Lukașenko nu este la fel de prorus ca fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici. În relația cu Vestul lucrurile stau la fel: pe Lukașenko nu-l ajuta nici faptul că nu este la fel de prooccidental precum liderii post-Maidan de la Kiev. „Noi suntem pe front. Dacă nu vom rezista acești ani, ne vom prăbuși și înseamnă că va trebui să intrăm în componența vreunui stat sau toți își vor șterge picioarele de noi. Sau, să nu dea Domnul, vor începe și un război, ca în Ucraina”, spunea Lukasenko în 2018, fără a face referire clară la Rusia sau la Statele Unite.
Sunt analize care compară situația lui Lukașenko cu cea a lui Nicolae Ceaușescu, inclusiv pentru că se bazează mult pe serviciile secrete. Penetrarea serviciilor belaruse sau modul în care acestea îi prezintă situația îi pot pecetlui soarta lui Lukașenko. Poate că urmărirea situației din Belarus, cu protestele de acum, cu „turiștii” ruși sosiți în țară, cu multe simboluri, dar lideri lipsă și continuând cu posibila victorie a lui Joe Biden (susținătorul Maidanului din Ucraina) în SUA, ne va aduce și mai mult aminte de România anului 1989.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici
