Sunt femeie și vreau să rămân una, din vârful degetelor mele de la picioare pictate cu ojă roșie până la ultima șuviță de păr îndreptată cu placa. Sper să nu jignesc feministele convinse dar consider că ne-am câștigat destul de multe drepturi în comparație cu secolul XVII -XVIII. Sunt suficiente drepturi, mie una îmi ajung! Nu vreau să demonstrez nimic regnului masculin din lumea întreagă, arătându-mi cu încăpățânare de fiecare dată când am ocazia, capacitățile mele fizice și intelectuale. Nu vreau să sudez cot la cot cu un bărbat sau să ridic mobila din casă, să repar siguranțele în miez de noapte sau să desfund chiuveta! Vreau să îmi mențin în continuare senzualitatea și feminitatea nativă, să pot transmite mai multe cu limbajul trupului decât cu 100 de cuvinte, să fiu protejată, alintată și curtată. Vreau să pregătesc surprize bărbatului iubit oferindu-i o cină romantică cum numai o femeie poate să o facă, să port rochii, să am tocuri de 12 cm și să fiu ajutată când cobor din mașină, să stau două ore în cadă și încă una în fața oglinzii doar pentru a arăta impecabil la o banală petrecere, să fiu lăudată pentru ceea ce port, să îi fac un masaj după o zi grea de muncă și apoi să mă cuibăresc în brațele lui puternice. VREAU, VREAU, VREAU… să fiu femeie!
De ce să pretind că vreau să fiu egala lui, când în realitate nici nu aș concepe așa ceva. Suntem entități menite să fim diferite și e foarte bine așa. Societatea contemporană îndeamnă femeile să fie independente și cererea ajutorului în fața unui bărbat să fie considerat un semn al slăbiciunii. Observ că femeile, și pe alocuri mă regăsesc și eu, își dezvoltă niște mecanisme, în vâltoarea acestui val de feminism. Vor să înjumătățească totul cu bărbatul de lângă ele – și aici nu mă refer la împărțitul patului, să își atribuie din atitudinea și comportamentul masculin, să nu își mai arate latura emoțională și afectivă atât de tare. De ce doamnelor? Suntem create să fim emoționale și afective, de asta avem și latura cerebrală stângă mai dezvoltată decât a bărbaților, avem astfel o scuză genetică atunci când ne cad lacrimile la un film sau când țipam înnebunite la vederea unui cățel mic și drăgălaș.
Eu una nu pot spune că am trăit prejudecați la locul de muncă, în societate sau la școală, închizându-mi-se ușile în nas doar pentru simplu fapt că aș fi femeie. Ne-a luat într-adevăr câteva secole să ne emancipăm, dar acum că am câștigat dreptul la vot, de a candida la președinție sau a fi în fruntea unei corporații multinaționale, ce urmează?
Eu aș vrea să mă opresc aici. Se poate?
Autor: Sorina Micu
