Cât de mare a fost Ştefan cel Mare

„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri, şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor”.

Barbu Ştefănescu Delavrancea, «Apus de soare»

14 aprilie 1457 este ziua începutului domniei lui Ştefan cel Mare, voievodul pe care românii l-au desemnat, în 2006, cel mai mare român al tuturor timpurilor, în campania Mari Români de la TVR, CU 77.493 (21,3%). Dar cât de mare a fost Ștefan cel Mare?

În timpul domniei sale, care a durat 47 de ani, a reorganizat administraţia, a impulsionat comerţul și a refăcut sistemul de apărare a ţării. A dus lupte pentru independență împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Din acea epocă datează primele cronici, ca şi mânăstirile pictate în „stilul moldovenesc”. Au fost zidite 44 de mânăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată. În cazul său, de multe ori realitatea se întâlnește cu mitul.

Ștefan cel Mare este cunoscut în memoria colectivă ca un domnitor drept și viteaz, care a apărat hotarele moldovenești de atacurile necontenite ale otomanilor. Fără doar și poate este iubit de majoritatea românilor, lucru confirmat de numărul mare de cărțile și relatările care-l au ca personaj.

Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei între 1457 și 1504. A avut o domnie de aproape 50 de ani, care a fost depășită în toată istoria României, doar de Carol I. Era fiu lui Bogdan al II-lea Vodă și se impune la domnia Moldovei după ce îl înfrânge pe ucigașul tatălui său, Petru Aron.

Dincolo de miturile născute în jurul său, există documente contemporane cu domnitorul care au o altă valoare de adevăr, așa cum este descrierea lui Grigore Ureche: „Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă”.

Una dintre primele măsuri pe care a luat-o a fost aceea de a consolida apărarea țării și de a crea o armată care se baza pe clasa socială dominantă a vremii. Astfel, erau chemați la luptă toți bărbații apți de luptă, în special țăranii – aproximativ 30.000 de ostași. Ia ființă o armată de 40-60.000 de oșteni, numită „oaste de țară”, care va lupta pentru eliberarea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine.

Ștefan cel Mare avea ca obiectiv în politica externă emanciparea Moldovei și de aceea va intra în conflict cu Matei Corvin, regele Ungariei, cu domnul Țării Românești, care era supus al Porții, Radu cel Frumos, dar mai ales cu Imperiul Otoman, condus de sultanul Mohamed al II-lea.

O altă decizie înțeleaptă a domnitorului moldovean a fost consolidarea militară a cetăților aflate la graniță. A creat un sistem de fortificații care cuprindea cetăți ca Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Neamţului la nord, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

În cadrul politicii de consolidare intră și decizia de a cumpăra sate întregi pentru a reconstitui domeniul domnesc. Singurii care au beneficiat de concesii de pământ au fost biserica și mica boierime. Ambele l-au susținut de-a lungul guvernării pe domnitor.

Ștefan cel Mare a decis și să întărească influența domnitorului în cadrul organelor puterii. Reduce numărul mebrilor sfatului domnesc de la 25-30 la 15-16. Treptat, dregătorii curții, numiți de domn, ocupă un loc important în Sfatul Domnesc. Are loc un transfer de putere de la marea boerime spre domnitor. Ștefan cel Mare a acordat multe atribuții pârcălabilor (guvernatori de cetăți) și astfel crează o rețea dependentă de domnitor.

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită bisericii. Mitropolitul Teoctist, apoi mitropolitul Gheorge au fost parte a Sfatului Țării. Conducătorul Moldovei construiește un număr impresionant de lăcașuri de cult. Tradiția populară îi atribuie ctitorirea a 44 de de biserici, dar în mod cert sunt cunoscute 32 de zidiri.

În plan economic, a acordat privilegii negustorilor străini care au găsit în Moldova un climat propice pentru a-și dezvolta afacerile. Ruta comercială principală era Marea Neagră-Liov. Din Orient comercianții aduceau mirodenii, blănuri, covoare, metale și pietre prețioase, iar din Apus postavuri și arme.

Prin căsătoriile pe care le-a făcut a vrut să-și consolideze relațiile externe. Primul mariaj, cu Evdochia, sora cneazului Simion Olelkovici, urmărește apropierea de Kiev și susținere împotriva politicii expansioniste a Poloniei lui Cazimir Iagello.

După moartea Evdochiei, Ștefan cel Mare se căsătorește din nou, în 1472, cu Maria de Mangop, vlăstar a familiei imperiale bizantine a Comnenilor. Acest act a fost debutul celui mai glorioase perioade a domniei. Nici acestă căsătorie nu durează, deoarce și acestă doamnă moare, așa că Ștefan cel Mare se căsătorește pentru a treia oară cu Maria Voichița, fica domnitorului Radu cel Frumos. Prin acestă alianță a urmărit apropierea de Țara Românească.

De-a lungul domniei, opoziția boierilor a fost slabă și au existat puține incidente a pretendiților la domnie. Dar pericolul a venit mereu din exterior, mai ales din partea Imperiului Otoman.

Bătălia de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, este o ilustră luptă care vorbește despre biruirea turcilor.

Ultimii ani ai domniei au fost marcați de pace. După o domnie de 47 de ani marele conducător și-a dat duhul în ziua de 2 iulie 1504, fiind înmormânta la Mănăstirea Putna, una dintre cele mai dragi ctitorii ale sale.

Astfel, istoria demonstrează că Ștefan cel Mare a fost un domn mare. Dincolo de mituri, povești, balade și zvonuri, rămân actele sale, care îl arată și ca un conducător iubitor de popor. În acest sens, legenda movilei lui Burcel vorbește despre preocuparea domnului față de soarta talpei țării, a țăranilor. Prin tot ceea ce putea defini o bună domnie în aceea perioadă, Ștefan cel Mare s-a ilustrat ca un mare conducător, motiv pentru care istoricii, dar și poporul l-au pus la loc de cinste.