Ion Gavrilă Ogoranu: „În drum spre Șoarș, mi-aduc aminte de o întâmplare, care, atunci, m-a îndurerat foarte mult. Ne găseam în dreptul satului Boholot și, neavând de mâncare și nici un om de sprijin aici, am intrat într-o curte, undeva aproape de biserică. Era o curte mare, pardosită cu pietre. În casă se auzea vorbă și era lumină.
Pivnița fiind deschisă, se simțea miros de must ce fierbea. Nu puteam risca să cer de mâncare și, astfel, să fiu văzut de om străin la câțiva kilometri de locul întâlnirii.
Am intrat în pivniță, am aprins un chibrit și mi-au rămas ochii la bogăția la care nimerisem. Pe o poliță erau vreo 10-12 pâini de secară, cam de două kilograme fiecare, în două coșuri – struguri, în mijlocul pivniței un teasc, care picura într-un ciubăr aproape plin cu must. Am luat două pâini, adunai câțiva ciorchini de struguri deasupra lor și mă gândeam cum să fac să iau și niște must, când în ușa pivniței a apărut, cu un felinar, un om bătrân. M-am tras după o bute de trevere.
Omul n-a luat seama mea, a luat o cană de must și a băut-o, a mai luat una, a pus cana pe teasc, eu mă uitam unde pune cana, apoi a plecat. Mă gândeam că de-acum am timp și pentru must, dar, odată ieșit, omul împingea ușa, o ușă grea de stejar, și se pregătea să o încuie. M-am îngrozit că voi fi încuiat aici și Fileru nu va ști ce mi s-a întâmplat. M-am apropiat de ușă și am strigat:
– Moșule, nu-nchide, că-s aici.
Intrigat, omul deschide ușa, mă măsoară cu felinarul, clatină din cap, iar eu îi spun ce fel de om îs, că suntem doi, că n-avem de mâncare, că n-avem de la cine cere, că am văzut că-i curte de om harnic, că-l rog să-mi lase ce am luat, că am vrut să iau și o cană de must, dar n-am avut în ce băga. Omul mă ascultă, apoi zice:
– Așa, se tot vorbește de dumneavoastră pe aici, acum, dac-ați venit, să vă dau niște slănină și niște must. Haide în casă să mâncați și ceva cald. Hai, că-i numai nevasta. Tu, boreasă, uite un om necăjit, să le dăm și noi câte ceva.
– Ceva am luat noi, am mărturisit eu păcatul, arătându-i pâinile furate.
Când a văzut, boreasa (boreasă vine de la boiereasă, rămășiță lingvistică de pe vremea când erau așa ceva prin partea locului) pâinile din raniță, s-a aprins foc:
– Dar trăzni-v-ar Dumnezeu și nu v-ar ajuta Sfântul, voi umblați să furați agoniseala oamenilor? Eu nu zic că nu dau de pomană o felie de pită și o creastă de slănină, dar nu pite întregi! Nu-i destul că ne iau tot tâlharii ăștia, acum veniți și voi?
Femeia da să-mi vâre în mână un călcâi de pită de pe masă și-mi arăta ușa. Nu-mi venea să cred urechilor și ochilor.
– Nu, leicuță, eu am mâncat în viață pâine muncită și căpătată și furată, dar pâine blestemată încă n-am mâncat! Uite-aici îi tot ce am luat. Nici un bob nu am gustat.
Și-am pus pâinile și strugurii pe masă.
– Seara bună, mai mult nu vă mai supăr.
Bătrânul a rămas și el năuc, uitându-se la ea. Am ieșit și m-am dus în șură, unde mă aștepta Fileru. Îmi împachetam lucrurile la loc în raniță când a venit bătrânul cu o pâine după mine.
– Luați și lăsați-o. Îi ea așa.
– Nu te supăra, moșule, dumneata ești om cu suflet, dar nu putem lua. Suntem destul de bătuți de Dumnezeu și așa ca să mai purtăm și blesteme pe capul nostru.
Și am plecat în noapte. Zile întregi nu mi-am putut lua gândul de la întâmplare, simțeam o durere fizică amintindu-mi, și acum, după atâția ani, scena mi-e tot atât de vie ca atunci”.
(Pasajele sunt preluate din memoriile partizanului Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc», Editura Sânziana, București, 2020)
Citește și:
„Ziua cea mai tristă din viața mea nu s-a petrecut pe vremea aceea, când trăiam în munţi cu prietenii mei şi încercam să nu cădem în mîinile Securităţii, ci după Revoluţie. Cel trist, fără speranţă și deziluzionat a fost ziua cînd în 1993 am văzut un grup de tineri îngenuncheaţi care se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în ţară pe Michael Jackson…M-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate şi credinţă în soarta poporului român… Comparaţia asta între ce am crezut noi şi rugăciunea lor, mi-a prilejuit cea mai mare tristeţe a vieţii” (Citește mai departe…)
