„Tată, am cântat Daciei întregi!” – Ciprian Porumbescu, un martir al României Mari
Compozitorul a murit la doar 29 de ani, după ce austro-ungarii l-au întemnițat pentru că milita pentru Unirea Bucovinei cu mama România (2/14 octombrie 1853-6 iunie 1883)
Născut pe 2/14 octombrie 1853, de Sfântul Ciprian, la Șipotele Sucevei, Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu.
Între 1873 și 1877 a studiat Teologia ortodoxă la Cernăuți, unde a și condus societatea studențească naționalistă «Arboroasa».
După terminarea facultății, tânărul teolog a fost întemnițat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societății «Arboroasa», militantă pentru libertatea Bucovinei de sub stăpânirea austro-ungară și unirea cu patria-mamă România. Detenția i-a șubrezit trupul firav. Frigul și mâncarea proastă din închisoare au făcut ca Ciprian Porumbescu să se îmbolnăvească de tuberculoză.
Ciprian Porumbescu a scris în timpul detenției unele dintre cele mai bune piese ale sale. Pe 25 noiembrie 1882, a plecat în Italia, în stațiunea Nervi, pentru tratament. Nu rezistă departe de casă și se întoarce la Stupca, unde moare pe 6 iunie 1883, la doar 29 de ani, în bratele Mărioarei, sora sa. 1983 este și anul eliminării lui Mihai Eminescu din presă. Eminescu îl întâlnise pe Ciprian la Putna și avea să scrie un articol vibrant la arestarea lui.
„(…) Mai mulți dintre studenții facultății teologice au fost arestați și li se intentează se vede proces criminal. Care va fi crima de care să se fi făcut vinovați studenții români de la Cernăuți de au fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură și centrul lor de activitate spirituală?”, se întreabă Eminescu, explicând apoi motivele, conform opiniei sale.
Printre cele mai populare lucrări sunt: «Rapsodia Română», «Balada pentru vioară si orchestră« op. 29, opereta «Crai nou» pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național «Andrei Șaguna»), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).
În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic «Pe-al nostru steag e scris Unire», muzică ce este folosită astăzi și de Albania pentru imnul național «Hymni i Flamurit». De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, «Trei culori».
Pe 15 August 1871 a participat la marea serbare de la Putna organizată de Mihai Eminescu pentru a pune bazele unei mișcări a tinerilor români studioși din toate provinciile românești spre unificare lor în patria-mamă România. După întoarcerea acasă, Ciprian Porumbescu i-a strigat tatălui său, preotul Iraclie: „Tată, am cântat Daciei întregi!”
Secventa din filmul «Ciprian Porumbescu» din 1973, regia Gheorghe Vitanidis:
Mihai Eminescu în «Timpul», 11 noiembrie 1877:
Membrii acestei societăți erau studenții români de la Universitatea din Cernăuți și dările de seamă ale tinerei reuniuni erau atât de serioase, atât de departe de orice veleități politice, încât într-adevăr ne mirăm auzind această veste neașteptată și nu știm cărei împrejurări avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de bani, ni se pare că vreo 400 de galbeni, datorit în mare parte, munificenței românilor de la noi și de dincolo de Carpați, biblioteca, compusă din vreo sută și câteva tomuri, sunt confiscate, mai mulți dintre studenții facultății teologice au fost arestați și li se intentează se vede proces criminal.
Care va fi crima de care să se fi făcut vinovați studenții români de la Cernăuți de a fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură și centrul lor de activitate spirituală?
Nu știm până astăzi decât numai două abateri ale studenților de la Cernăuți, care însă, departe de a constitui o crimă în ochii noștri, nu le-am putea lua în nume de rău decât dintr-un exagerat punct de vedere al poliției statului, natural poate în vremi de liniște, nenatural însă când spiritele tinere sunt agitate de luptele până acum glorioase ale conaționalilor lor. Afară de aceea, aceste două abateri de până acum, pe care le vom expune mai la vale, au fost provocate prin necuviințe mult mai grave comise de coloniștii din Bucovina, încât resentimentul tinerimii românești a fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de aceste acte de rezistență, pentru că ele dovedesc, temeinicia și valoarea educativă a școlilor din Austria. Dacă școlile de acolo ar deștepta numai mintea, lăsând simțirile inimii în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută numai pentru a-și căuta de interese personale, a se târâi înaintea puternicilor zilei și a săruta mâna care-l lovește, atunci desigur că acte de rezistență n-ar avea loc defel și-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin jidovită, ceea ce ne place a n-o crede în chiar interesul vecinilor și al luminatei clase domnitoare. On-s’appue, Sire, sur ce qui resiste. Nu elementele moi ca ceara, care cedează fără murmur oricărei întipăriri, nu indivizi mânați de interese mici și lesne de îndoit după vânt, nu capete care se pleacă cu înlesnire în orice parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.
Războaiele pe care Austria le poartă, izvoarele muncii și averii, brațele puternice și inimile viteze nu se găsesc, în clasele de trântori semiți, ci tocmai în acele naționalități care nu se pleacă raselor dominante, dar sunt totdeauna gata să-și dea sângele și averea pentru pământul care le poartă, pentru coroana de la care așteaptă tot binele și căreia le place a atribui tot binele ce le vine cândva.
După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa umbră de îndoială asupra bunelor noastre intenții, vom veni la cele două cazuri care vor fi fost poate motivele dizolvării societății „Arborosa”.
Se știe că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina a stăruit să facă serbarea de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s-a făcut în ajunul încheierii unui tratat de comerț cu noi și a fost o demonstrație în contra menținerii îngrădirilor prescrise de legile noastre vechi, pe care, după îndelungate stăruințe, guvernul conservator a izbutit să le mențină și în convenția austro-română.
Fost-a demonstrația pentru a ne atinge pe noi și a ne arăta lumii ca semibarbari, precum binevoiește a ne numi dl Carl Emil Franzos, fost-a un mijloc de presiune morală asupra noastră, sigur este că serbarea a fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase și-a fost glorificarea unui centeniu de 97 de ani. La care s-a adăugat în vederea cametei 3 la sută. Nu discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure de o întâmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjează este numai motivul.
Cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abținem de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute și care ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunurile acestei lumi se câștigă prin târguială. M. S. Împăratul, ale cărui sentimente nobile și cavalerești sunt cunoscute de toată lumea și de la care, întrucât privește persoana Sa, românii n-au cunoscut până astăzi decât numai bine, a refuzat politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuți, căci, dacă prescripția și puterea consfințesc un act ca cel pomenit mai sus, nu rămâne mai puțin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai originea acelui drept, care origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împăratului. Afară de aceea Maiestatea Sa ar fi trebuit să vină la marginea statelor sale și, precum este obiceiul, M. S. Domnitorul ar fi avut să-l întâmpine sau în persoană sau în delegațiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în împrejurările date un lucru foarte gingaș, dacă nu de-a dreptul cu neputință. Guvernul conservator, în înțeleapta sa rezervă și simțind, se-nțelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, a tăcut la măsurile cernăuțene, dar a răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impunătoare, care de atunci se repetă în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliți decât noi chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea înrâuririi lor politice. Dacă ideea serbării ar fi pornit de la români desigur că nimeni nu zicea un cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru Casa moșteană de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la elemente colonizate în părțile de miazănoapte ale provinciei. Acum, în anul al treilea de la serbare, vreo câțiva studenți din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iași și tot în aceeași vreme, ni se pare, dl profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuți care ține perfecțiuni asupra „dreptului românesc”, și-a permis a face observațiuni puțin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenții români. Acestea sunt oare cauzele dizolvării „Arboroasei”?
Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua măsuri în contra abaterilor studenților. Punctul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învață că un stat face cu supușii săi ceea ce crede că e bine și cu cale în interesul lor mai cu seamă.
Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu știm dacă glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că abstrăgând de la înrudirea națională, boierii din Bucovina precum și satele de la margine sunt încuscrite cu românii de dincoace de Molna, că mulți bucovineni au rude de aproape pe câmpul de război, încât abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive o dau unor asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.
Din acest punct de vedere numai ne permitem a face observațiile noastre asupra unei afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Noii prese libere” și asupra căreia organele vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.
Mihai Eminescu: 11 noiembrie 1877
